Înscăunarea lui Ştefan cel Mare urmează în istoria Ţării Româneşti MOLDOVA unei etape de un sfert de secol în care amestecul brutal al puterilor învecinate dusese la cedarea celor mai însemnate fortificaţii de frontieră ale Moldovei: Chilia şi Hotinul. Rămas singur cârmuitor al ţării în mai 1455, voivodul Petru Aron şi boierimea cu care guverna au fost puşi în faţa planurilor de dominaţie asupra bazinului pontic ale noului stăpânitor al Constantinopolului şi al Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, Mehmed al II-lea. Soluţia adoptată de Petru Aron şi sfetnicii săi în urma Consiliului de la Vaslui (5 iunie 1456) a fost de a accepta plata unui tribut de 2000 de zloţi ungureşti. „Închinarea” de la Vaslui a pecetluit însă portretul politic al voivodului Petru Aron. Pentru răstimpul domniei sale ”Letopiseţul de la Putna” adăugă consemnării odiosului asasinat de la Reuseni doar ştirea de gravă rezonanţă prin laconismul său: „şi în vremea lui s-a început darea turcească”.
Concomitent, Petru Aron a ales calea recunoaşterii suzeranităţii regelui Cazimir al IV-lea la 1 octombrie 1455 domnul Moldovei angajându-se să presteze cuvenitul „auxilium” împotriva oricăror duşmani.
Faţă de Moldova lui Alexandru cel Bun aceea din 1456 – cu un domn vasal Poloniei şi tributar otomanilor, lipsită de fortificaţiile Hotinului şi ale Chiliei – se înfăţişa cu un statut internaţional diminuat.
Era firesc ca domnia ce se pregătea, a lui Ştefan Voivod, să se întemeieze pe un program dinamic, recuperator şi restaurator ale poziţiei principatului românesc dintre Carpaţii Orientali, Nistru şi Mare.
Noul domn, prin originea şi formaţia sa, era pregătit să întruchipeze un asemenea program. Născut în a doua jumătate a deceniului patru al secolului al XV-lea, Ştefan Voivod era fiul lui Bogdan al II-lea şi al Mariei – Oltea, descendenta unei familii boiereşti din părţile Bacăului. Tradiţia populară leagă de Borzeşti copilăria viitorului domn, nepot direct, prin tată, al lui Alexandru cel Bun.
Asociat de tatăl său la guvernarea ţării şi menţionat cu titlul de voivod în actele de cancelarie ale domniei acestuia, prinţul Ştefan a fost martor activ al victoriei din Codrii Crasnei (1450) în faţa invaziei polone, dar a avut şi trista experienţă a mişelescului asasinat de la Reuseni. Beneficiar al clauzei de adăpost în Transilvania, cuprinsă în tratatele dintre Iancu de Hunedoara şi Bogdan al II-lea, tânărul voivod avea să crească în atmosfera propice din preajma marelui căpitan şi a lui Vlad Ţepeş, protejatul acestuia. Era un mediu prielnic formării unui domn energic, cunoscător al prerogativelor sale, familiarizat cu arta războiului al cărui desăvârşit exponent se ilustrase „cruciatul de sânge românesc” Iancu de Hunedoara.
Pe 12 aprilie 1457 Ştefan a înfrânt forţele lui Petu Aron la Doljeşti pe Siret, lângă gârla numită HREASCA. În câmp, pe drumul Siretului, într-o adunare a stărilor („s-au adunat ţara”), printr-un act considerat de contemporani „de justitiv” – de unde perpetuarea numelui „Dreptate” dat de atunci locului -, Ştefan a fost înălţat în scaunul domnesc al Moldovei şi uns de mitropolitul Teoctist.
Lunga şi glorioasa sa domnie coincide în istoria poporului român cu perioada maximei afirmări a Moldovei ca forţă politică şi militară în estul şi sud-estul Europei. Şi aceasta pentru că Ştefan, chibzuit gospodar, ferm conducător de ţară şi neîntrecut comandant militar, a reuşit ca nimeni altul până la el să promoveze cu succes politica de consolidare a autorităţii centrale – pe plan intern – şi de apărare a neatârnării pe plan extern.
Desfăşurând o politică activă, înţeleaptă şi lărgind considerabil aria negocierilor de alianţă, de la Veneţia, până la îndepărtatul han turcoman UZUN HASSAN, destinat să îndeplinească funcţia unei diversiuni în flancul oriental al Imperiului Otoman, Ştefan cel Mare a izbutit să asigure, între rivalităţile concurente ale regatelor polon şi ungur pentru dominaţia spaţiului românesc şi în faţa uriaşei forţe militare a temutului cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, independenţa în fapt a ţării sale, să dea Moldovei cel mai înalt prestigiu internaţional în epoca medievală. Confruntat îndeosebi cu marea primejdie creată de expansiunea otomană care ameninţa nu numai Moldova, Muntenia şi Transilvania dar şi celelalte state sud-est şi central Europene, preocupat în permanenţă de a asigura liniştea, bunăstarea şi libertatea ţării sale şi a întregului spaţiu Carpato-Danubiano-Pontic, marele voivod român s-a angajat într-o luptă care implica un uriaş efort militar şi politic, mobilizarea tuturor resurselor româneşti, găsirea unor forme şi metode noi de acţiune pe scară strategică şi tactică, în sfârşit o amplă politică de alianţe pe plan internaţional.
Cum era şi firesc, concepţia sa politico-militară a vizat să realizeze mai întâi unitatea de acţiune a Moldovei cu Transilvania şi Ţara Românească, să închege un puternic front antiotoman românesc, aşa cum îl înfăptuise cu alte mijloace şi într-o altă etapă istorică Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem de alianţe cu statele europene creştine a fost întrevăzută ca o cale de sporire a eficienţei efortului de apărare al poporului român. Din păcate însă, la ceasul decisiv când a trebuit să înfrunte puhoiul otoman ori armatele altor state cotropitoare, cu excepţii insignifiante, românii au trebuit să se bizuie doar pe propriile lor forţe. Meritul incontestabil al românilor sub Ştefan cel Mare constă în aceea că, în asemenea împrejurări potrivnice, nu s-au lăsat copleşiţi, nu au depus armele, ci, conduşi de marele domn, s-au avântat cu energie şi încredere împotriva tuturor duşmanilor, pe care i-au biruit şi izgonit din ţară, demonstrând o dată mai mult că un popor nu poate fi
2.
înfrânt atunci când îşi manifestă hotărât voinţa de a trăi liber.
Pentru aceste aspiraţii legitime, străvechiul pământ românesc al Moldovei şi celelalte ţinuturi ale patriei au fost stropite din belşug cu sângele celor mai buni fii ai poporului nostru. Şi tocmai patriotismul fierbinte, ataşamentul neclintit faţă de cauza libertăţii, i-au dat poporului român tăria de a ieşi învingător – aşa cum a fost la Baia, Vaslui sau Codrii Cosminului, bătălii care, alături de numeroase altele, au intrat în istoria noastră ca adevărate momente de glorie românească.
Ştefan cel Mare a ridicat arta militară românească pe culmi încă neatinse, perfecţionând şi îmbogăţind principiile şi procedeele de luptă folosite de înaintaşii săi. El a ştiut să conducă cu măiestrie cele 36 de războaie, dintre care 34 victorioase, spre liniştea şi apărarea ţării.
Sub steagul ţării, la chemarea domnului, în caz de mare primejdie, se puteau aduna în scurtă vreme 40.000 sau chiar 60.000 de luptători, adică oastea de ţară, formată din locuitorii munţilor şi văilor, ai satelor şi târgurilor moldoveneşti „frumoşi luptători, simpli, cu căciuli înalte, lungi plete şi ochi de foc, purtând unelte de muncă prefăcute în unelte de luptă şi arcuri atârnate pe umeri” – cum îi descrie Nicolae Iorga.
În fruntea unei asemenea oştiri, cu un pronunţat caracter popular, de masă, marele voivod a înfruntat valurile de năvălitori, i-a nimicit adesea sau i-a alungat din ţară.
Concomitent cu organizarea oştirii, Ştefan cel Mare s-a preocupat de fortificarea ţării. Astfel a fost desăvârşit sistemul unitar de cetăţi al Moldovei, care punea la adăpost ţara faţă de atacurile duşmanilor din orice direcţie ar veni. Despre acestea, cronicarul Miron Costin spunea: „Dar toate Cetăţile acestea erau la început mai mici şi aveau numai partea din mijloc ca nişte turnuri, zidurile de jur-împrejur le-au făcut domnii, cele mai multe însă au fost făcute de vestitul domn-bătrânul Ştefan Vodă”.
În vremurile tulburi, când ţara era ameninţată, concepţia politică şi militară a lui Ştefan cel Mare şi Consilierilor săi a avut în vedere conjunctura internaţională, a urmărit cu perseverenţă ca Moldova să nu aibă niciodată doi sau mai mulţi adversari în acelaşi timp, a apreciat corect situaţia politico-strategică generală, raportul de forţe şi a desprins concluziile necesare în interesul ţării sale. Marele domnitor, exponent al demnităţii româneşti, a urmărit ca alianţele, atunci când se realizau, să nu ameninţe în nici un fel neatârnarea Moldovei să nu se transforme într-o camuflată subordonare faţă de o putere străină. Iar atunci când regele Poloniei, Ioan Albert, a considerat că alianţa îi dă dreptul la directă încercare de supunere a Moldovei, aceasta, sub Ştefan cel Mare, i-a replicat cu unicul limbaj posibil în situaţia dată şi în atâtea altele, cel din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497).
Ştefan cel Mare a fost unul din domnitorii care a aplicat toate formele strategice de ducere a războiului. Apărare activă, cu acele trei faze ale ei:
3.
hărţuirea inamicului pe căile de înaintare, bătălia hotărâtoare şi urmărirea forţelor de invazie până la alungarea acestora peste frontiere, a constituit forma principală, ilustrată convingător în vremea războiului din 1467 cu armata regatului Ungariei şi îndeosebi în iarna anului 1475 la Vaslui atunci când bătălia decisivă se încheia nefavorabil, cum a fost la Valea Albă în iulie 1476, voivodul ajutat de pârcălabii şi căpitanii săi îşi refăcea în scurt timp oastea şi trecea la contraofensivă.
Strategia lui Ştefan cel Mare s-a remarcat prin originalitate, îndrăzneala soluţiilor, varietatea şi metodelor de acţiune utilizate pentru înfăptuirea obiectivului principal, conferind marelui voivod un statut aparte în galeria marilor comandanţi ai epocii. Antonio Bonfini, spunea că domnul român „era însufleţit pentru lucruri frumoase şi, mândru, activ şi staşnic în război”. Iar Nicolae Iorga în frumoasa caracterizare arăta „că a cioplit piatra scumpă a vitejiei româneşti, ce a scânteiat în focul războaielor drepte şi cuminţi cu atâta strălucire încât a uimit neamurile”.
Succesele militare dobândite de oastea comandată de marele domn au avut un puternic ecou în epocă.
„Faptele tale contra turcilor păgâni au adus atâta celebritate numelui tău încât toată lumea vorbeşte despre tine şi, în unanimitate eşti foarte lăudat”. Cuvintele Papei Sixt al IV-lea adresate lui Ştefan cel Mare în primăvara anului 1475, la scurtă vreme după victoria de la Vaslui sunt o dovadă sigură că încă din timpul vieţii faima sa depăşise graniţele ţării, impunându-l lumii ca pe o personalitate politică de primă mărime.
Anunţată de „ploi mari şi revărsări de ape şi potopuri”, după consemnarea „CRONICII ANONIME A MOLDOVEI” moartea lui Ştefan cel Mare – „marţi, 2 iulie 1504, la 4 ceasuri den zi” – a fost imediat resimţită atât de români cât şi de popoarele şi statele vecine. Dinamismul personalităţii sale marcase o jumătate de secol din istoria românilor şi bazelestatele solide ce ştiuse a le construi aveau să asigure încă decenii în şir strălucirea Ţării Româneşti Moldova şi, o dată cu ea, a întregii civilizaţii româneşti.
Poporul român a ştiut să cinstească cum se cuvine memoria aceluia care-l îndrumase ca nimeni altul în epocă spre culmile gloriei şi demnităţii.
„Cel mare”, „cel Bun”, cel Viteaz”, „cel Sfânt”, sunt apelative care exprimă veneraţie şi fără de care numele marelui bărbat n-a fost rostit niciodată pe pământul românesc.
În conştiinţa poporului, trecerea timpului a făcut din Ştefan cel Mare un erou popular devenind un model suprem al vitejiei, cinstei, dreptăţii şi omeniei. El este deopotrivă ţăran, ostaş, sfânt şi împărat. Are puterea de a face minuni, de a învia morţii şi de a proroci, deoarece el nu este mort, ci doarme la Putna de unde se ridică în momente grele pentru ţară. Aşa s-a întâmplat în 1877, când, povesteşte un ţăran, combatant în războiul de independenţă: „s-a sculat din mormânt şi duhul lui a cârmuit şi a povăţuit oştirea de i-a bătut pe turci, să
4.
mai simtă încă o dată trecând prin ei spaima de altă dată”.
Numele său este cântat în colinde şi pomenit în descântece – de dragoste, – de bună menire, – de mângâiere, este pe buzele mamei când îşi alintă copilul prin cântecul de leagăn.
Ca un reflex al acestei stări de spirit unanime, marii noştri oameni de cultură – scriitori şi istorici – s-au aplecat cu interes şi luciditate asupra impunătoarei personalităţi a lui Ştefan cel Mare, evocându-l pilduitor în momentele hotărâtoare ale istoriei noastre sau invocându-l justiţiar în clipele de restrişte.
Grigore Ureche, Ion Neculce, Gheorghe Şincai, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, A.D.Xenopol, Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Adrian Păunescu ş.a., sunt nume care dovedesc că intelectualitatea noastră s-a apropiat scrutător de acela în care „românii au găsit – cum scria N.Iorga – cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său”.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
