Teritoriul de Stat – Noţiune şi componente.

Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. În dreptul internaţional teritoriul de stat este un element de o deosebită importanţă, întrucât vizează o valoare fundamentală pentru existenţa însăşi a statelor.Teritoriul constituie, după cum s-a mai arătat, una din premisele materiale ale existenţei statului, alături de populaţie. Statul se bazează pe populaţia care este situată pe un anumit teritoriu.

            Asupra teritoriului său statul îşi exercită pe deplin şi în mod exclusiv suveranitatea şi acţionează în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale, celelalte state fiind obligate să nu aducă atingere integrităţii teritoriale a altor state şi drepturilor suverane pe care acestea le au în limitele lor teritoriale.

            Deplinătatea suveranităţii teritoriale a unui stat se exprimă prin aceea că în propriul teritoriu fiecare stat este în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor sale, să reglementeze raporturile sociale în cele mai variate domenii, să-şi impună autoritatea sa asupra întregului mecanism social şi să dispună asupra resurselor şi bogăţiei naţionale.

            Exclusivitatea suveranităţii teritoriale înseamnă că fiecare stat îşi exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu şi nici un stat nu-şi poate exercita suveranitatea pe teritoriul altui stat. Exercitarea suveranităţii mai multor state asupra aceluiaşi teritoriu ar contrazice însuşi conceptul de suveranitate. Între statele independente respectul suveranităţii teritoriale este una dintre bazele esenţiale ale raporturilor internaţionale.

            Deplinătatea şi exclusivitatea suveranităţii teritoriale nu exclud, însă, ca un stat, prin propria voinţă şi în condiţii stabilite prin acorduri internaţionale, să permită altor state şi cetăţenilor acestora accesul pe propriul teritoriu şi unele drepturi în folosirea acestuia, în general pe bază de reciprocitate. Astfel, statele îşi acordă reciproc dreptul de tranzit al mijloacelor de transport feroviare, rutiere, aeriene, maritime sau fluviale, dreptul de a efectua schimburi economice şi de a face afaceri, dreptul de a utiliza în anumite limite instalaţiile sau fondurile acestora, etc.

            De asemenea, în cadrul cooperării internaţionale statele se pot angaja să se abţină pe propriul teritoriu de la anumite activităţi, cum ar fi amplasarea unor categorii de arme, efectuarea unor mişcări de trupe sau a unor aplicaţii militare, ori de la construirea unor instalaţii care ar dăuna mediului înconjurător şi ar produce prejudicii şi altor state, de a introduce restricţii în ce priveşte desfăşurarea unor activităţi sau de a se supune în cadrul dreptului lor de a legifera unor condiţii şi limite stabilite prin convenţiile internaţionale la care sunt parte.

            De la exercitarea în m od exclusiv a suveranităţii de stat asupra teritoriului au existat de-a lungul istoriei şi câteva excepţii, când un anumit teritoriu a fost supus suveranităţii a două sau mai multor state. Acestă situaţie, adesea cu caracter provizoriu, cunoscută sub numele de condominium, a fost specifică evului mediu, fiind legată îndeosebi de conflictele dintre marile puteri sau de regimurile coloniale. În prezent, mai dăinuie în câteva cazuri: Andira (Spania şi Franţa), datând din 1278; Insulele Noile Hebride din Oceanul Pacific (Anglia şi Franţa) şi altele mai puţin importante.

            Suveranitatea de stat asupra teritoriului ca fundament al exercitării autorităţii depline şi exclusive a unui stat asupra unui teritoriu constituie o abordare modernă a problemei teritoriului în dreptul internaţional, ca rezultat al evoluţiei relaţiilor internaţionale.

            În evul mediu teritoriul era considerat proprietatea exclusivă a monarhului, care-l putea vinde, schimba, dărui sau pune zălog după propria sa voinţă absolută, potrivit regimului aplicat proprietăţii feudale (dominium).Revoluţia franceză a impus ideea de supremaţie teritorială (imperium), ca expresie a autorităţii pe care un stat o exercită asupra unui teritoriu, opusă noţiunii de proprietate.

            Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se impune teoria competenţei, potrivit căreia teritoriul ar reprezenta sfera de validitate în spaţiu a ordinii juridice naţionale, în care statul îşi exercită nu atribuţii de suveranitate, ci doar competenţe stabilite de dreptul internaţional.

            Această teorie nu exprimă în mod corect raportul dintre stat şi propriul său teritoriu. Statele nu exercită asupra teritoriului lor o simplă competenţă pe care dreptul internaţional le-ar acorda-o.Şi acesta pentru două consideraţii principale:că statul exercită în drept şi în fapt, pe propriul teritoriu o supremaţie deplină şi exclusivă şi că dreptul internaţional este un drept de coordonare şi nu un sistem instituţional suprastatal îndreptăţit să  stabilescă  pentru fiecare stat în parte limitele autorităţii pe care acesta ar putea să o exercite asupra teritoriului şi a populaţiei proprii.

            Teritoriul de stat se compune din spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.

            Spaţiul terestru este partea de uscat a teritoriului cuprinsă în limitele frontierei de stat,  indiferent unde este situată geografic.El cuprinde atât solul, cât şi subsolul în adâncime până la limita accesibilă tehnicii.

            Teritoriul poate fi format dintr-o singură masă continentală sau insulară, poate cuprinde atât teritoriul continental cât şi insular, ori mai multe insule constituite în arhipeleag, după cum teritoriul unui stat poate cuprinde alături de un teritoriu compact numeroase alte teritorii situate la mare distanţă, uneori pe continente diferite, precum şi enclave situate în limitele teritoriale ale altui stat.

            Prin asimilare, sunt considerate ca făcând parte din teritoriu şi cablurile submarine, precum şi navele şi aeronavele, când acestea se află dincolo de limitele teritoriului de stat.

            Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare (râuri, fluvii, canale, lacuri, mări interioare), iar în cazul statelor care au ieşire la mare se adaugă apele maritime interioare şi marea teritorială. Statele maritime exercită şi unele drepturi suverane asupra zonei contigue, a zonei economice exclusive şi a platoului continental, care nu fac parte din teritoriul de stat.

            Din teritoriul unor state fac parte şi zonele limitrofe din sectoarele polare ale Arcticii, spaţiul situat între Polul Nord şi ţărmurile nordice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord. Aceste sectoare, care pornesc de la limitele graniţelor ţărilor limitrofe şi, de-a lungul meridianelor geografice corespunzătoare, se nasc la Polul Nord, formând triunghiuri, aparţin S..U.A., Canadei, Danemarcei, Norvegiei şi Rusiei.

            Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a spaţiului acvatic al unui stat, ale cărei limite superioare sunt relativ neprecizate, întinzându-se până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, considerată a fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.