Persoanele chemate a dobindi succesiunea sunt desemnate fie prin voita legii si atunci cind avem de-a face cu succesiunea legala, fie prin testament. Succesiunea ab interstat(fara testament) se deschide atunci cind nu exista succesori testamentari, fie pentru ca defunctul nu a lasat testament, fie pentru ca testamentul nu a fost valabil intocmit. Chiar din timpul legilor celor XII Table,care reglamenta riguros succesiunea legala, succesiunea testamentara capata prioritate fata de aceasta. Era nu numai un obicei, dar si un fel de demnitate cetata-neasca ca cineva sa moara lasind testament(6). Evolutia generala a dreptului roman a cunoscut, din punct de vedere succesoral, doua tendinte principale, astfel:
n decaderea formalismului. Daca la origine actele juridice reclamate de transmiterea patrimoniului defunctului catre succesorii sai erau imbracate in forme solemne extrem de rigide, cu timpul, fata de cerintele economice, in continua expansiune, formele se simplifica tot mai mult, astfel incit, in final, constatam ca simpla manifestare de vointa este suficienta pentru declansarea unor consecinte juridice.
n ocrotirea rudeniei de singe, rudenie ce tine sa ia locul agnatiunii, ca fundament al mostenirii. Fiul de familie emancipat nu-si putea
mosteni tatal, intrucit inceta sa mai fie ruda cu el(7).
Succesiunea este importanta din doua puncte de vedere:
n interesul creditorilor care dobindesc in persoana heredelui un nou
debitor, avind mai multe sanse de a fi platit, intrucit averea succesorului se alatura celui a defunctului.
n interesul defunctului – bunurile vindute erau pe numele sau. Odata cu moartea sa se sting uzufructul si datoriile ce rezulta dintr-un delict.
Pe linga cele doua tipuri de succesiuni, in dreptul roman exista si un al treilea, respectiv succesiunea diferita contra testamentului. Potrivit principiului libertatii de a testa, testatorul putea institui sau dezmosteni pe descendentii sai, dupa cum credea de cuviinta, cu conditia sa respecte formele solemne.