Înfrîngerea revoluţiei din 1848 a însemnat p/t Transil reîntroducerea regimului austriac. Trecerea Transil. sub stăpânirea Imp. Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a limitat autonomia internă, dar în acelaşi timp, p/t români, curtea de la Viena a reprezentat speranţa unui sprijin p/t obţinerea drepturilor politice pe care refuzau să le acorde autorităţile locale şi nobilimea maghiară. Mişcarea a crescut în intensitate în acest secol datorită legăturilor culturale cu Roma, legături favorizate de „unirea” religioasă şi formarii Şcolii Ardelene, fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de cărturari cu idei şi preocupări comune şi pe un program de emancipare naţională. De la unul dintre cardinalii noii Biserici greco-catolice, Ioan Inochenţie Micu-Klein, vine primul dintre memorii, redactat în 1774, numit Supplex Libbelus şi prezentat Cancelariei de la Viena. În colaborare cu Iosif Meheşi, organismul de conducere a Transil, reprezentanţii Şc. Ardelene, Samuil Micu, Ioan Molnar, Gh Şincai, P Maior şi alţii, au redactat în 1791 un memoriu pe care l-au înaintat împăratului Iosif al II-lea. Memoriul, intitulat Supplex Libellus Valachorum, cerea reintegrarea „naţiunii” române în rîndul „naţiunilor” ţării, fără deosebire de confesiune. Termenul juridic al acestei revendicări consta în faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele m multe. Supplexul mai cerea: egalitate în drepturi, numirea în funcţii în raport cu numărul de locuitori, utilizarea toponimiei româneşti alături de cea maghiară şi germană, etc. şi a fost trimis de către împăratul Leopold, Dietei de la Cluj care 1-a respins refuzînd să discute petiţia românilor motivînd că rezolvarea cererilor ar duce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii în Transil. Şi situaţia rămâne aceeaşi pe tot parcursul sec XVIII-XlX, cu toate că în a II jum a sec XlX lucrurile capătă o altă întorsătură şi decizia le revine din nou maghiarilor. Datorită situaţiei din Imperiu, în 1867 teritoriul va fi împărţit între Austria şi Ung, ambele supuse aceluiaşi suveran, Fr Iosif, împărat al Austriei şi rege apostolic al Ung. În această situaţie, încă din 18 dec 1866 se hotărâse anexarea Transil la Ung, limba oficială devenind maghiara. Vasta acţiune petiţionară a culminant în mai 1868 cu Pronunciamentul prezentat la Blaj, redactat de George Bariţiu în anul următor atît românii din Transil cît şi cei din Banat formează Part Naţional al Ro, partide care vor fuziona pe 12-14 mai 1881. Momentul culminant al luptei de emancipare naţională din ultimul sfert al sec XlX 1-a constituit mişcarea memorandistă. Aceasta începe la Conferinţa naţională de la Sibiu a Part Naţional Român, din mai 1887, unde s-a hotărât înaintarea unui nou memoriu împăratului Fr Iosif în care să se arate situaţia în care se găsea populaţia românească din Transil, supusă unei intense politici de deznaţionalizare. Memorandumul a fost înaintat împăratului pe 28 mai 1892 de către o delegaţie condusă de dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu şi Gh. Pop, dar la intervenţia autorităţilor maghiare, împăratul nu a primit delegaţia, iar maghiari l-au restituit preşedintelui P.N.R, Ioan Raţiu. Documentul cuprinzînd ca idei principale: revenirea la autonomia Transil care ar constitui o garanţie p/t realizarea aspiraţiilor naţionale ale românilor, faptul că unirea Transil cu Ungaria s-a făcut fără consultarea românilor şi a fost nedreaptă ducînd la înlăturarea totală a românilor din viaţa politică, români care reprezentînd 60-65% din populaţia Transil, Banatului şi a părţilor ungureşti contribuie în mod corespunzător la susţinerea şi apărarea statului şi de aceea trebuie schimbat sistemul de guvernare. Procesul memorandiştilor, început la 25 aprilie 1894, a demonstrat solidaritatea tuturor românilor şi s-a încheiat cu sentinţe însumînd 30 de ani de închisoare, sentinţe graţiate de împăratul Franz Iosif pe 19 sept 1895. Guvernul maghiar însă a desfiinţat P.N.R.-ul şi a adoptat legea Banffy, care prevedea maghiarizarea numelor de persoane, în special în mediul rural. Refăcut în 1905 la Conferinţa Naţională de la Sibiu, P.N.R. a adoptat tactica activismului şi şi-a trimis reprezentanţii în parlament. La alegerile din 1906 în parlamentul din Budapesta, românii au obţinut 16 mandate. Între anii 1910-1914 guvernul maghiar este nevoit să poarte tratative cu fruntaşii politici români. Reluate în repetate rînduri acestea au eşuat, din cauza politicii intransigente a părţii maghiare. Odată cu declanşarea războiului, lupta p/t autodeterminare naţională devine opţiunea principală a mişcării naţionale româneşti din Imp. Austro-Ungar.

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships