Raţiuni de securitate sau de altă natură au determinat ca, în cursul istoriei, anumite zone ale globului pământesc, unele porţiuni de teritoriu sau zone ale spaţiului maritim, inclusiv spaţiul aerian de deasupra acestora, aparţinând fie unor state, fie făcând parte din patrimoniul umanităţii, să capete un statut special în baza unor cutume, sau prin tratate internaţionale.
Asemenea zone cu statut special sunt, pe de o parte, zonele demilitarizate, zonele neutralizate şi zonele denuclearizate, iar pe de altă parte zonele polare(Arctica şi Antarctica).
a) Zonele demilitarizate
Sunt porţiuni de teritoriu în care nu este permisă prezenţa unor forţe sau instalaţii militare. Pe un teritoriu care are un asemenea statut, prin convenţii internaţionale se prevede că nici un stat sau, după caz, statele vecine, nu vor construi ori nu vor menţine şi se vor distruge instalaţii sau fortificaţii militare, nu vor permite amplasarea sau prezenţa unor forţe armate, a armatelor ori a anumitor tipuri de armamente, cu excepţia forţelor de ordine publică cu logistica aferentă acestora.
Demilitarizarea poate să fie parţială sau totală , cu referire la zona de teritoriu pe care o acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalaţii sau forţe armate interzise.
Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase. Câteva dintre acestea privesc: Marea Neagră, prin Convenţia de la Paris din 1856;ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de la Versailles din 1919; canale maritime internaţionale; Insulele Spitzberg şi Urşilor printr-un tratat din 1920; Insula Aaland, prin tratatul ruso-finlandez din 1940; frontiera Italiei cu Franţa şi Iugoslavia şi parţial Sardinia şi Sicilia, prin Tratatul de pace din 1947; întreaga Germanie, prin acordul de la Postdam din 1945; fundul mărilor şi oceanelor etc.
b) Zonele neutralizate
Neutralizarea unui anumit spaţiu geografic constă în obligaţia pe care şi-o asumă statele ca în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare în spaţiul respectiv şi să nu-l transforme într-o bază militară.
Neutralizarea poate să însoţească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată şi separat.
Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX –lea, în special asupra unor căi maritime de interes internaţional (Canalul de Suez – 1888;Canalul Panama – 1903; Strâmtoarea Magellan – 1881 etc.).
Regimul de zonă neutralizată s-a aplicat şi unor zone de importanţă strategică sau unor zone de frontieră. Astfel, prin „ Actul final al Congresului de la Viena” din 1815 erau neutralizate unele porţiuni ale frontierei dintre Elveţia şi Franţa; Tratatul din 1905 dintre Suedia şi Norvegia era neutralizată şi demilitarizată o parte a frontierei dintre ele, pe o adâncime de 25 km; Insulele Spitzberg erau nu numai delimitarizate, ci şi neutralizate în 1920 etc.
În prezent, Antarctica este demilitarizată şi neutralizată.
c) Zonele denuclearizate
Apariţia la sfârşitul celui de al doilea război mondial a armelor nucleare a pus, între alte probleme, şi pe aceea ca anumite zone ale globului pământesc de interes economic, politic şi strategic pentru toate ţările lumii să fie declarate ca scoase în afara amplasării armelor nucleare, pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în regiunile respective.
Regimul de zonă denuclearizată este de regulă aplicabil unor spaţii geografice întinse care includ fie teritoriul mai multor state , fie continente întregi.
Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaţionale. În zona denuclearizată statele implicate au obligaţia de a nu produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu amplaseze, să nu experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă şi să nu atace sau să ameninţe cu atac nuclear statele din zonă.
Instituirea unui regim de zonă denuclearizată presupune realizarea unui sistem de garanţii din partea celorlalte state, din care statele posesoare de arme nucleare nu pot lipsi, precum şi un sistem internaţional de control şi supraveghere, care se execută atât de către organismul special prin tratatul respectiv, cât şi prin aplicarea de către Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, a garanţiilor asupra tuturor activităţilor nucleare, care cade în competenţa sa exclusivă.
În ultimele decenii au fost numeroase propuneri de denuclearizare a unor zone, cu unele realizări notabile.
Astfel, prin Tratatul dec la Tlatelolco din 1963 a fost denuclearizată America Latină, prin Tratatul de la Ratatonga din 1985 Pacificul de Sud a fost declarat zonă denuclearizată, iar Tratatul de stat cu Austria din 1955 interzicea ca această ţară să producă şi să depoziteze arme nucleare.
Prin alte tratate internaţionale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii sau spaţii, s-a stabilit ca zonele respective să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate sunt cele cu privire la Antarctica (1959), la solul şi subsolul mărilor şi oceanelor(1963), la spaţiul extraatmosferic (1967), la lună şi alte corpuri cereşti (1979).
În 1965, Adunarea generală a O.N.U. a adoptat o declaraţie privind denuclearizarea Africii, dar un tratat internaţional în acest sens nu a fost încheiat.
d) Zonele polare
Teritoriile întinse care înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă particularităţi geografice şi demografice care au determinat ca statutul lor juridic să pună unele probleme deosebite şi în final să fie diferit.
La Polul Nord, zona denumită Arctica este constituită din Oceanul Îngheţat de Nord, care cuprinde 2/3 apă şi 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de o calotă de gheaţă.
La Polul Sud se află o zonă nesfârşită de gheaţă de 14 milioane kmp care acoperă un continent – Antarctica.
Ambele zone sunt lipsite de populaţie.
Interesul pentru cele două zone este determinat de considerente strategice, dar şi economice şi de natură ştiinţifică.
Arctica
În lipsa unei populaţii sedentare şi a imposibilităţii ca această zonă să fie ocupată efectiv de un stat, care să-şi poată astfel impune propria suveranitate, soluţia juridică a fost găsită în principiul contiguităţii geografice.
Conform acestui principiu, statele care au graniţa situată la marginile zonei polare şi-au extins suveranitatea şi asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale graniţelor lor, până la pol. Împărţirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state, deşi nu există un instrument internaţional multilateral în acest sens.
Antarctica
Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârşitul secolului al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheaţă, în subsolul continentului , importante bogăţii naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franţa şi Norvegia, au încercat la începutul secolului nostru să-şi impună suveranitatea asupra unor porţiuni din teritoriu iar ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile şi Argentina au ridicat pretenţii asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguităţii.
După al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească un statut internaţional, în afara suveranităţii statelor, astfel că, în urma unei conferinţe internaţionale, în 1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România).
Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi obligaţia statelor de a colabora între ele în acest scop, precum şi principiul folosirii regiunii în scopurin exclusiv paşnice.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în zonă a oricăror deşeuri radioactive.
Tratatul nu soluţionează problema suveranităţii asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite noi pretenţii asupra Antarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă de unele state nu le îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele state.
Dificultăţile apărute ulterior, în special cu privire la protecţia mediului, la regimul resurselor minerale şi al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise privind asemenea activităţi. Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra (Australia) în 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la Wellington(Noua Zeelandă) în 1988, asupra reglementării activităţii privind resursele minerale ale Antarcticii (nu a intrat încă în vigoare).
În octombrie 1991 statele părţi la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, prin care, între altele, se interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii internaţionale, regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări internaţionale.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
