Viciile de consimţământ

Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. În raport cu consecinţele pe care le produce eroarea poate distinge voinţa juridică, poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici o influenţă asupra voinţei, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezultă, aşadar, că în funcţie de efectele la care dă naştere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumită şi distinctiv de voinţă, eroare-viciu de consimţământ şi eroare indiferentă. Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlneşte în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie, precum şi în cazul în care eroarea cade asupra identităţii obiectului, respectiv, o parte crede că obiectul actului juridic este un apartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îl constituie o garsonieră. Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivalează cu lipsa consimţământului ceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori. Eroarea viciază consimţământul în două cazuri şi anume: când eroarea cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului adică asupra acelor calităţi care au fost determinante la încheierea actului juridic şi fără de care – dacă n-ar fi intervenit eroarea – actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original al unui pictor renumit şi în realitate este o copie) şi atunci când eroarea cade asupra identităţii sau asupra calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care consideraţia persoanei cocontractului şi a calităţilor sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputaţie etc.) sunt hotărâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialişti sau artişti). Prin urmare, ceea ce viciază consimţământul şi anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o calitate substanţială a obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractului. Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sancţionate cu nulitate relativă. În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nu viciază consimţământul şi ca atare nu are nici o influenţă asupra valabilităţii actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale) erori de calcul. În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adică o falsă reprezentare a realităţii faptelor şi eroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei legi. Problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligaţia cunoaşterii legii întemeiază pe prezumţia de cunoaştere a legii consideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu de consimţământ. Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum şi de practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimţământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărgineşte să arate că a avut o falsă reprezentare a realităţii cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic. Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să fie viciu de consimţământ trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii: elementul asupra căruia cade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia şi faptul – la contracte – că celălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, în împrejurările date, că motivul determinant asupra căruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic. Conform principiilor probaţiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimţământ. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori şi prezumţii. Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimţământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciază consimţământul este, aşadar, eroarea provocată de dol. Victima dolului nu se înşeală, ci este înşelată, fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloace viclene. Dolul ca viciu de consimţământ presupune două elemente şi anume, un element subiectiv intenţional, constând în intenţia de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic şi un element obiectiv, material care constă în întrebuinţarea de mijloace viclene prin care se înţeleg acte combinate de şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, prin intermediul cărora se realizează intenţia de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o acţiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticenţă şi constă în necomunicarea celeilalte părţi a unor împrejurări esenţiale pentru încheierea actului. Din aceste prevederi legale rezultă că pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiţii: în primul rând eroarea provocată de dol să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic sau, aşa cum se exprimă un autor “maşinaţia dolosivă trebuie să-şi producă efectele în aşa fel încât fără existenţa ei actul nu s-ar fi încheiat” şi în al doilea rând dolul să emane de la celălalt cocontractant. Caracterul determinant, hotărâtor al dolului se apreciază ca şi la eroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcţie de experienţa de viaţă, pregătirea şi alte împrejurări care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului. În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, care se referă la mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, în literatura de specialitate s-a admis că această condiţie este îndeplinită şi atunci când provine de la un terţ, dacă cealaltă parte are cunoştinţă de această împrejurare, precum şi atunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte părţi. Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinat consimţământul, dolul se numeşte principal şi conduce la nulitatea relativă a actului. Când, dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimţământului, dolul se numeşte incidental şi poate conduce numai la obţinerea de despăgubiri (de exemplu se poate cere o reducere de preţ, dacă s-a cumpărat prea scump din cauza dolului). Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de probă. Deşi dolul nu este decât o eroare provocată, el prezintă totuşi o utilitate proprie, căci – spre deosebire de eroare propriu-zisă – dolul viciază consimţământul şi atunci când poartă asupra altor elemente decât calităţile substanţiale ale obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care consideraţia persoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai uşor de dovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) uşor de dovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realităţii) mai greu de dovedit. Violenţa. Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău, în aşa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violenţa sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică şi psihică (morală). Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori a bunurilor sale. Violenţa psihică (morală) se referă şa ameninţarea cu un rău a cinstei, a onoarei, a reputaţiei persoanei etc. Sub aspectul structurii sale, violenţa presupune două elemente, şi anume: a)Ameninţarea cu un rău (element obiectiv) care poate fi de natură fizică (omor, lovituri) de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.) sau de natură morală (ameninţarea de atingere a onoarei, ameninţarea de părăsire etc.) b)Insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care să constrângă victima violenţei să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocată de ameninţare se va aprecia în funcţie de criteriile subiective, vârstă, sex, vigoare, experienţa vieţii etc. Ceea ce viciază consimţământul este mai degrabă, teama insuflată de violenţă, decât însăşi violenţa, care rămâne faptul exterior ce provoacă temerea. Starea psihologică de teamă în care o persoană se transpune sub influenţa violenţei dă naştere motivului (evitarea răului) care o determină să încheie actul, motiv determinant care n-ar fi existat dacă voinţa sa ar fi fost liberă. Pentru ca violenţa să vicieze consimţământul şi să poată conduce la anularea actului se cere ca ameninţarea să fie injustă (nelegitimă). Dacă ameninţarea se referă la un rău în a cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe care cel care ameninţa era îndreptăţit să o săvârşească, o asemenea ameninţare nu poate justifica atacarea actului săvârşit sub imperiul ameninţării cu nulitatea. De asemenea, pentru a vicia consimţământul, violenţa nu trebuie să fie numai injustă ci, trebuie să fie determinantă, hotărâtoare pentru victima violenţei de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al temerii produse de violenţă, se face după criterii subiective privind victima violenţei cum ar fi, vârsta, gradul de cultură la acesteia, locul unde s-a exercitat violenţa. Spre deosebire de dol, nu se cere ca violenţa să provină de la celălalt cocontractant. În literatura de specialitate se apreciază că violenţa viciază consimţământul nu numai când, violenţa provine de la persoane, ci şi atunci când temerea este insuflată de împrejurările exterioare, obiective ce constituie starea de necesitate. Actele juridice încheiate sub imperiul violenţei vor fi sancţionate cu nulitatea relativă. Leziunea. Prin leziune se înţelege paguba materială pe care o suferă una din părţile contractante din cauza disproporţiei de valoare dintre cele două prestaţii, existente, în chiar momentul încheierii contractului. Elementele leziunii diferă în funcţie de concepţia ce a stat la baza reglementării ei. Astfel, potrivit concepţiei subiective, leziunea implică structural două elemente şi anume disproporţia de valoare între contraprestaţii şi existenţa unei stări de nevoie în care se află una din părţile contractante de care profită cealaltă parte. În concepţia obiectivă leziunea se rezumă la un singur element şi anume la paguba ce rezultă din disproporţia de valoare dintre cele două prestaţii. Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: leziunea să fie consecinţă directă şi nemijlocită a încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului şi disproporţia de valoare între prestaţii să fie vădită. Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros; sunt acte juridice comutative şi sunt încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.