El se ocupă în general de principiile logice (terţului exclus şi al bivalenţei), clasificarea, opoziţia, conversiunea propoziţiilor modale şi silogistica modală. Propoziţiile modale le tratează fără însă de a dispune de o ‘logică deductivă generală care să-i permită să elaboreze şi o logică modală generală’. Înlocuieşte premisele din modurile silogisticii asertotice cu premise modale, pe care le va considera după propoziţiile de predicaţie şi modalitatea va apărea ca predicat şi propoziţiile asertotice vor deveni subiect.
Stagyritul legitimează propoziţiile modale pornind de la principiul terţului exclus. Exemplu de propoziţii care se sustrag terţului exclus sunt cele posibile, de genul “Mâine va fi o bătălie navală”, în care şi afirmaţia şi negaţia propoziţiei sunt cel mult posibile “dacă orice afirmaţie sau negaţie sunt sau adevărate sau false şi dacă este necesar ca orice lucru să existe sau să nu existe, atunci, dacă cineva ar spune că un lucru va fi, altul însă nu ar spune la fel, neapărat unul dintre ei ar spune adevărul, de vreme ce orice afirmaţie şi negaţie sunt sau adevărate sau false” pe când bătălia navală ar putea “să aibă loc” mâine, cât şi “să nu aibă loc”.
În capitolul 12 al aceleiaşi lucrări, se cercetează cum se comportă între ele negaţiile şi afirmaţiile lui “să aibă loc” şi “să nu aibă loc”. Arostotel demonstrează necesitatea “îmbinărilor” în felul următor: “a fi om” negaţia propriuzisă este “a nu fi om”- o afirmaţie, pentru propoziţiile fără “a fi” se petrece alelaşi lucru, negaţia nu va fi pentru ”omul umblă”, “nonomul umblă” ci “omul nu umblă”. “Căci nu este nici o deosebire să spui: ‘omul umblă’ şi ‘omul este umblând’ ” – compunerea predicatului se poate reduce la copula “este” şi nume predicativ, dar chiar şi în acest caz Aristotel ţine să arate când anume este posibilă compunerea, în speţă atunci când “a fi” nu are sens de a exista, predicate compuse care vor fi rostiri modale. Toate modalele vor avea deci drept predicat pe a fi într-un anumit fel: a fi posibil, contingent, imposibil, necesar – ceea ce am numi conceptele modale. ‘Este posibil să aibă loc o bătălie navală’, aici vom observa că subiectul, dictum este: “să aibă loc o bătălie navală”. Despre acesta se spune ceva, astfel încât modalitatea de a fi reprezintă predicatul, iar copula “este”, din orice modalitate exprimă un sens de existenţă, depăşeşte condiţia de copulă şi aproximează sau, cu necesarul, asigură existenţa. Se deosebeşte o analiză aici a lui Aristotel, referitoare la termenii copulă, substitut de existenţă şi existenţă, el arată că trebuie ca negaţia să fie asupra lui a fi din predicat şi nu din subiect.
Modurile, vin acum, să îmbine timpul logic cu cel real. Ceva este posibil: nu a fost, nu este, dar nimic nu-l opreşte să fie în viitor. Este contingent: poate fi în prezent, dar nimic nu-l sileşte să fie. Este imposibil: nu va fi niciodată. Este necesar: dacă nu a fost şi nu este, nu se poate să nu fie în viitor. Astfel, modurile reprezintă ceea ce se poate predica din perspectiva timpului logic în substanţa celui real.
Aristotel operează şi definiţii ale conceptelor modale, după cum urmează: “ceea ce nu poate fi altfel decât este, îl numim necesar”, “posibilul, contrariul imposibilului, se iveşte atunci când contrariul său nu este în chip necesar fals”, “imposibilul este lucrul al cărui contradictoriu este în mod necesar adevărat”, “expresia a fi contingent (posibil) se spune în două moduri.
Într-un prim sens este ceea ce se întâmplă cel mai des şi este lipsit de necesitate. În alt sens posibilul (contingentul) este nedeterminatul, ceea ce poate fi în acelaşi timp astfel şi altfel, de exemplu: a merge pentru un animal, sau încă, ca un cutremur să se producă în timpul mersului său, sau, într-un chip mai general, ceea ce se întâmplă prin hazard”- Aristotel identificând posibilul cu contingentul (ca opus necesarului şi ca opus atât necesarului cât şi imposibilului).
În capitolul 13 apare echivalenţa propoziţiilor modale, unde se stabilesc următoarele tipuri de echivalenţe:
poate să fie nu poate să fie
se întâmplă să fie nu se întâmplă să fie
nu e imposibil sa fie e imposibil sa fie
nu e necesar să fie e necesar sa fie
poate să nu fie nu se poate să nu fie
se întâmplă să nu fie nu se întâmplă să nu fie
nu e imposibil să nu fie e imposibil să nu fie
nu e necesar să nu fie e necesar să nu fie
Vom vedea în acest caz că apare aceeaşi inconsistenţă discutată mai sus şi anume posibilul este indentificat cu contingentul. Pe de altă parte observăm aici o teză foarte interesantă şi anume ‘o afirmaţie nu-şi poate avea contrariul într-o altă afirmaţie, ci doar într-o negaţie’. Rostirile puse în joc, ca cele în care a fi este spus de două ori şi la mod şi la dictum.
Pe de altă parte observăm că a fi necesar va deveni principiul de exsistenţă, iar reflexia logică va deveni reflexie ontologică. Tot ce este necesar este şi actual, existenţele fiind: sau acte pure, sau acte îmbinate cu puteri, sau simplă virtualitate.
Aristotel va defini domeniul logicului ca fiind logosurile, expresiile enunţiative, care singure poartă asupra adevărului şi falsului, singure sunt în prezentul logic şi singure vor putea duce la înlănţuiri demonstrative.
Modurile logice aduc în tabloul gramatical al verbului alte moduri decât indicativul.
Propoziţiile fără determinaţie suplimentară echivalează cu cele particulare. Aşa încât, după cum s-a spus, dacă articolul nu indică o relaţie, el introduce întru totul determinaţia suplimentară universală, în cazul că aceasta nu este adoptată fie în vederea ritmului, fie într-a măsurii.
În argumentare, se spun aceleaşi lucruri cu privire la judecată şi la vorbele rostite. Într-adevăr, vorbirea rostită este simbol al stărilor sufleteşti, şi aşa cum se petrec lucrurile în ce priveşte judecata (din cuget), la fel se petrec şi în ce priveşte vorbele rostite. Apoi, de vreme ce se susţine, că niciodată nu sunt laolaltă adevărate contrariile, ca “non-binele este rău” şi “non-binele este bun” – ca şi cum ar obiecta cineva “de unde este evident că nu sunt adevărate laolaltă contrariile?” – , se stabileşte în chip silogistic despre contrarii că sunt opuse, iar cele opuse nu pot fi simultan; deci nu pot exista nici contrariile. Această concluzie este adoptată drept premisă: “Dacă le este cu putinţă să existe simultan, dar se întâmplă în legătură cu cele care de care vorbim – non-binele şi răul – cele spuse, atunci este cu neputinţă ca ele să fie contrarii.” Cu acestea punem capăt chestiunii în discuţie.
La fel se comportă (judecata) că binele este bun cu cea că non-binele nu este bun. Trebuie ştiut că şi aici, aşa cum menţionam, afirmaţia este cu precădere cea care posedă subiectul nedeterminat, pe bază de metateză. El însuşi a luat-o pe aceasta în locul negaţiei. De aceea pe drept se spune că aceste propoziţii nu diferă defel între ele prin semnificaţie.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
