Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie s-a raliat SUA in a condamna guvernul de la Belgrad, ambele initiind o propunere de rezolutie a Consiuliului de Securitate. Uniunea Europeana s-a declarat nemultumita de evolutia conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care detinea la acea data conducerea Comunitatii) afirmând ca nu va permite nasterea unei Africi de Sud la portile Uniunii Europene. In scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat pozitii similare. In plus fata de aceste coordonate, mai exista si una psihologica: conflictul din Kosovo a explodat foarte curând dupa relativa calmare a razboiului din Bosnia, unde NATO a fost deseori acuzata de implicare insuficienta. Relevanta este chiar afirmatia lui Holbrooke – “Kosovo nu este inca o a doua Bosnie”. Problema in fata careia se afla NATO in aceasta situatie este aceea ca pentru a interveni armat in Kosovo va fi nevoita sa eludeze cadrul legislativ. Tratatul de la Washington prevede actiunea armata doar in limitele Cartei Natiunilor Unite si doar in scopuri defensive. Articolul 5 al Tratatului prevede actiunea in cazul in care teritoriul uneia dintre tarile membre este amenintat / atacat, in limitele articolului 51 al Cartei, iar Articolul 6 (TW) descrie exact tipurile de amenintare / atac la care Alianta poate raspunde in virtutea articolului 5 (TW). Nici una dintre conditiile prevazute in Tratat nu au fost indeplinite. In plus nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict. Dealtfel ar fi aproape imposibil sa se obtina o rezolutie in care NATO sa fie mandatata sa intervina armat in Iugoslavia având in vedere conditiile politice. In acest sens este usor de amintit faptul ca China s-a abtinut in momentul adoptarii Rezolutiei 1160 a Consiliului de Securitate, rezolutie in care era mentionata doar impunerea unui embargo asupra armamentului Belgradului. La fel, având in vedere pozitia Rusiei fata de conflict este imposibil de crezut ca Rusia n-ar bloca o astfel de initiativa in Consiliul de Securitate. La toate acestea se mai adauga si recentul “Concept Strategic” al Aliantei adoptat la Roma in 1991, fondat pe o idee pacifista, oglindind relaxarea data de sfArsitului razboiului rece. Conceptul prevede un rol crescut pentru cooperare si dialog, si prevede ca sarcini primordiale ale Aliantei “asigurarea […] bazelor indispensabile unui climat stabil de securitate in Europa […] in care nici o tara nu ar fi in masura sa recurga la intimidare sau coercitie impotriva unui stat european, oricare ar fi el”. Legitimitatea campaniei NATO de bombardare în Kosovo a fost subiectul unei lungi dezbateri. NATO nu a avut sprijin de la Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, deoarece membrii permanenţi care aveau relaţii cu Iugoslavia, China şi în special cu Rusia, s-au opus războiului, ameninţând că se vor opune oricărei rezoluţii de forţe autorizată. NATO a susţinut că sfidarea lor faţă de Consiliul de Securitate, a fost justificat pe baza cererilor unei “urgenţe umanitare internaţionale”. De asemenea, NATO a fost criticat pe baza cartei acesteia, specificând că NATO este o organizaţie creată pentru a-şi apăra membrii, însă în acest caz a fost folosită pentru a ataca o ţară non-membră NATO, care nu a pus în pericol direct orice membru NATO. NATO a susţinut că, instabilitate din Balcani a fost o ameninţare directă la interesele de securitate ale membrilor NATO precum şi acţiuni militare, prin urmare, a fost justificată de Carta NATO; cu toate acestea, singura ţară membră NATO, în care instabilitatea ameninţa direct a fost Grecia. Multe dintre partidele occidentale de mână-stângă au văzut campania NATO ca o agresiune şi un imperialism S.U.A., în timp ce criticele de la mâna dreaptă au considerat-o irelevant pentru interesele ţărilor de securitate naţională. Veterani anti-război precum Noam Chomsky, Edward Said, Justin Raimondo, şi Tariq Ali s-au opus proeminent campaniei. Cu toate acestea, în comparaţie cu protestele anti-război împotriva invaziei Irakului din 2003, campania împotriva războiului din Kosovo, a avut mult mai puţin sprijin din partea publicului.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
