Apele Interioare, Componente al Teritoriului de Stat.

Sunt porţiunile fluviale, lacustre şi maritime care fac parte din spaţiul acvatic, componentă a teritoriului de stat.

            Făcând parte din teritoriul statului pe care sunt situate, acestea sunt supuse regimului juridic intern al statului respectiv.

            Domeniul fluvial şi lacustru cuprinde cursurile de apă şi lacurile care sunt situate în întregime pe teritoriul unui singur stat, cele care formează frontiera comună dintre două state, precum şi cele care, în special în cazul fluviilor internaţionale, traversează şi separă teritoriile mai multor state.

            Cursurile de apă şi lacurile situate în întregime pe teritoriul unui stat se află sub suveranitatea exclusivă a statului respectiv, care le stabileşte regimul juridic şi regulile de utilizare a lor.

            În cazul apelor care constituie frontiera comună a două state, fiecare dintre statele respective este în drept să stabilescă regimul de utilizare al părţii ce-i revine până la frontieră, dar de regulă regimul de utilizare, de navigaţie, de amplasare a unor baraje, centrale electrice, etc. Se stabileşte în comun de statele riverane. Aceleaşi principii guvernează şi regimul fluviilor care traversează mai multe ţări pentru porţiunile cuprinse în teritoriul unui anumit stat, în măsura în care aceste cursuri nu au regimul unor fluvii internaţionale.

            Apele maritime interioare cuprind zona acvatică situată între ţărm şi linia de la care se măsoară marea teritorială a unui stat maritim. Asupra acesteia se exercită în totalitate legislaţia naţională, zona făcând parte din teritoriul de stat.

            În aceeaşi categorie sunt incluse şi mările interioare, adică mările înconjurate în întregime de spaţiul terestru al unui singur stat (mări închise), cum ar fi Marea Aral, de exemplu, sau cele ale căror ţărmuri, dar şi intrarea prin care comunică cu alte mări sau cu oceanul, aparţin aceluiaşi stat ( mări semi închise), cum ar fi Marea Albă sau Marea de Azov.

            În apele maritime sunt cuprinse şi golfurile şi băile interioare cu o deschidere spre mare mai mică de 24 mile maritime ( această distanţă reprezentând dublul lăţimii acceptate pentru marea teritorială), precum şi băile şi golfurile „istorice” care, deşi au o deschidere mai mare de 24 mile maritime, au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare din considerente istorice, datorită faptului că o perioadă îndelungată au fost folosite în mod exclusiv de către acestea. Exemple de golfuri istorice sunt Golful Hudson (Canada), Golful Bristol (Anglia) sau Golful Granville (Franţa).

            Golfurile şi băile la care sunt riverane două sau mai multe state, incluse în categoria apelor maritime interioare, se delimitează de către statele respective în baza unor convenţii pe care acestea le încheie între ele, iar în bazinele astfel delimitate reglementările privind regimul juridic şi folosinţa acestora aparţin fiecăruia dintre state pentru partea ce-i revine.

            Probleme deosebite ridică regimul apelor porturilor situate în apele maritime interioare.

            Regimul apelor portuare, adică al apelor situate în rada portului, între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile portuare cele mai avansate spre larg, este reglementat de către statul riveran.Statul respectiv poate să stabilească porturile care sunt deschise şi navelor străine şi poate interzice accesul aricăror nave în unele porturi pe care le declară închise. Porturile închise sunt de regulă cele militare sau cele care servesc în exclusivitate cabotajului maritim al statului respectiv.

            În apele portuale navele străine şi echipajul acestora trebuie să se supună reglementărilor statului riveran.

            În porturile deschise intrarea şi staţionarea navelor comerciale străine este permisă în baza normelor cutumiare  şi a uzanţelor portuare, precum şi a prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1923 privind regimul internaţional al porturilor maritime, convenţie cu caracter multilateral, care sunt detaliate prin reglementări interne.

            Navele militare pot intra în porturile altui stat numai în baza unei autorizaţii prealabile a statului respectiv, care poate impune anumite restricţii atât în legătură cu numărul navelor, cât şi cu privire la durata staţionării. Ele pot intra într-un asemenea port fără autorizaţie numai în caz de forţă majoră (furtuni, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află şeful statului respectiv ori reprezentantul diplomatic acreditat în statul căruia-i aparţine portul.

            Navele militare se bucură de imunitate penală şi civilă.

            În baza imunităţii de jurisdicţie penală infracţiunile comise  la bord de membrii echipajului se pedepsesc conform legilor statului căruia îi apaţine nava militară, iar dacă un asemenea membru al echipajului se refugiază la ţărm va putea fi judecat de statul respectiv numai când nu este cerut înapoi de comandantul vasului. Dacă, însă, infractorul care a comis o faptă penală la bordul navei este cetăţean al statului riveran sau dacă la ţărm s-a comis o infracţiune, iar autorul s-a refugiat la bordul unei nave militare străine, vinovatul trebuie predat autorităţilor locale.

            De imunitatea de jurisdicţie se bucură şi membrii echipajelor navelor de stat de orice fel, însă numai dacă aceştia se află pe ţărm în uniformă sau cu titlu oficial. În general, statutul navelor de stat necomerciale este asimilat regimului navelor de război.

            În caz de dezertare, membrii echipajelor navelor militare nu pot fi arestaţi de comandantul navei pe ţărm, iar statul de reşedinţă nu este obligat să-i remită pe dezertori statului ai cărui cetăţeni sunt.

            Imunitatea de jurisdicţie civilă presupune ca navele militare să nu poată fi sechestrate, confiscate sau rechiziţionate într-un port străin.