Înainte de a intra în cetate, austriecii şi-au asigurat merindele necesare de la locuitorii din vecinătate şi “au mai tocmitu ce era stricatu în cetate”, iar pentru aprovizionarea cu apă “au deschisu şi puţul celu vechiu şi adâncu al cetăţii”. De aici au pornit spre Iaşi, pentru a-l prinde pe domnitorul Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709; 1715-1729), rămas credincios Porţii. Dar, cu ajutorul tătarilor, corpul expediţionar austriac este înfrânt şi François Ernaut decapitat, în locul în care mai târziu va purta numele de Crucea lui Ferenţ. Restul cătanelor austriece din cetate, înştiinţate de cele întâmplate la Iaşi, au părăsit în grabă locul, retrăgându-se spre Suceava. Oastea domnească va cuprinde cetatea fără luptă şi pentru ca aceasta să nu mai fie folosită de adversari, “puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”.
În legătură cu fapta ordonată de Mihai Racoviţă, letopiseţul lui I. Neculce spune că “lui Mihai vodă i-au venit de la Poartă poroncă să strice Cetatea Neamţului şi Miera, unde au şăzut cătanele. Şi le-au străcat, iar nu foarte de tot”. Cât de mari au fost distrugerile nu se ştie; se prea poate ca acestea să fi fost limitate, dar sigur este faptul că după acest moment Cetatea Neamţului îşi pierde orice importanţă politico-militară, iar procesul de degradare se accentuează continuu, prin “conlucrarea” factorilor naturali cu acţiunea locuitorilor din oraş şi din împrejurimi.
Indignat de această lipsă de grijă faţă de relicvele noastre istorice, poetul Alexandru Hrisoverghi a publicat în anul 1834 a sa odă moralizatoare, La ruinele Cetăţii Neamţului, în care protestează împotriva vandalismului manifestat de localnici faţă de ruinele cetăţii. Subliniind importanţa acestui protest, B.P. Haşdeu arăta că din cetate
Spre Cetatea Neamţ s-au îndreptat gândurile lui Gheorghe Asachi, care a încercat o reproducere picturală a acesteia, Mihail Kogălniceanu – prezent printr-o bogată activitate economică şi culturală în zonă, sau Dimitrie Bolintineanu, care vizitând cetatea la 1857 a scris inspiratul poem Muma lui Ştefan cel Mare. Deosebit de grăitoare sunt consemnările unor scriitori de prestigiu, precum:Costache Negruzi– glorificatorul luptei curajoase a plăieşilor nemţeni, George Sion, Nicu Gane, Ion Creangă – care privind cu mintea sa de copil vedea cetatea de peste apa Ozanei “îngrădită cu pustiu şi acoperită cu fulger”, a neobositului călător prin munţii Neamţului – Calistrat Hogaş, care extaziat în faţa priveliştii măreţe vedea cetatea“nemişcată şi gânditoare… martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute”.Alexandru Vlăhuţă, lăsându-se furat de visare, rememorează una din paginile cele mai glorioase din trecutul cetăţii – vremea lui Ştefan cel Mare, aşa cum au făcut şi George Coşbuc, Gala Galaction sau Mihail Sadoveanu.
De asemenea, pe ruinele Cetăţii Neamţ a visat la zile mai bune marele nostru istoric Nicolae Iorga, ale cărui cuvinte rămân în actualitate:
Anual, cetatea este vizitată de zeci de mii de turişti de pe toate meleagurile româneşti şi nu numai, iubitori de istorie şi de frumos, fiind unul dintre principalele puncte de atracţie turistică din zonă.
Astfel, în timpul campaniilor lui Constantin Şerban Basarab, care a încercat mai întâi cu ajutor din Transilvania şi apoi de la cazaci să ocupe tronul Moldovei, la cetate s-au refugiat mulţi boieri şi feţe bisericeşti.
Într-un document din 23 ianuarie 1661, care se referă la vânzarea unui pomet de sub Dealul Boiştei, apar: Iftimie Boţul pârcălab de Neamţ, Simionică şoltuzul târgului, Hanoş vătaful de puşcaşi de la cetate şi egumenul Ioan de la mănăstirea din cetate. Din alt document, emis tot la cetate, în luna iunie a aceluiaşi an, aflăm că din cauza războaielor care s-au purtat prin aceste locuri, oraşul s-a depopulat şi “s-au tămplat de au fugit alţi oameni din târgu Neamţu”, întrucât cei “rămaşi doar cu sufletele” au fost obligaţi să plătească dările şi cisla pentru cei fugiţi.
Ambele documente, ca şi un altul din 7 aprilie 1672, au fost scrise la Neamţ şi poartă pentru autentificare peceţile semnatarilor, între care şi pecetea cu ghirlandă de viţă de vie pusă de şoltuzul oraşului, copie slavă după pecetea mai veche în limba latină a târgului. Probabil că la acea dată viţa de vie era cultivată mult mai mult în zonă, încât devenise element simbolic al oraşului. .
Din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea există alte referiri la Cetatea Neamţ. Este interesant faptul că în însemnările militare aceasta este numită cetate, pe când în alte documente este considerată drept mănăstire. Cele mai multe referiri sunt făcute în legătură cu războaiele dintre turci şi poloni, care s-au desfăşurat în mare parte pe teritoriul Moldovei, începând cu războiul Cameniţei din 1672 şi până la pacea generală de la Karlowitz din 1699.
În 1673, Ian Sobietski – pe atunci hatman – a obţinut împotriva turcilor victoria de la Hotin, după care oştile polone au ocupat cetăţile Hotin, Suceava şi Neamţ, repunându-l pentru puţin timp pe tronul Moldovei pe Ştefan Petriceicu. “Cetăţile – scrie Ion Neculce – erau pline de odoare şi de haine din toată ţara, boiereşti şi negustoreşti, după cumu-i obiceiul la vreme de răscoală, de a pune ce este mai bun la adăpost”. .
În curând are loc o nouă expediţie turco-tătară, după care Ştefan Petriceicu fuge din nou în Polonia, tronul fiind dat lui Dumitraşcu Cantacuzino (1673-1675). În cetăţile Neamţ şi Suceava polonezii au lăsat garnizoane formate din lefegii “nemţi”, care au rezistat aproximativ un an. Până la urmă, mercenarii au fost scoşi din cetate nu prin puterea armelor, ci din neputinţa acestora de a se aproviziona. Urmăriţi pas cu pas de oştile turceşti lăsate în ajutorul noului domnitor, lefegii au părăsit Cetatea Neamţ, s-au retras spre Suceava şi apoi au trecut în Polonia. Curând, Dumitraşcu Cantacuzino a pus în aplicare ordinul marelui vizir de a distruge cetăţile, operaţiune despre care Ion Neculce spune că “mai mult sfatul şi îndrumătura lui Dumitraşco Vodă au fost decât voia vizirului”. Despre acest moment scrie şi Nicolae Costin, care spune că“au îndemnatu Dumitraşco Vodă pre greci de le-au stricat cetăţile cele vestite ale Moldovei, Hotinul, Suceava, Neamţul… şi aşa puind lagum pre sub zidurile cetăţilor, le-au aruncatu din temelie”.
Cetatea Neamţului a avut, după cum consemna istoricul I. Minea, cel mai puţin de suferit, deoarece micile cantităţi de pulbere nu şi-au făcut efectul.
Cât priveşte soarta tragică a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, rămasă văduvă de timpuriu (1654) ca urmare a morţii lui Timuş Hmelniţchi, fiul hatmanului Ucrainei, după ce a stat un timp ca ostatecă la Rostov a revenit în Moldova, luându-şi în primire unele din vechile proprietăţi, între care şi satul Preuteşti, situat la aproximativ 15 km depărtare de Tg. Neamţ, unde tatăl său avusese un conac, încă de pe vremea când era vornic.
Conform Jurnalului campaniei poloneze din 1691 în Moldova, ţinut de Cazimir Sarnecki, expediţia a început la 1 septembrie de la Sniatin, cu o armată de 30.000 de ostaşi, care a mers pe malul Prutului până mai jos de Valul lui Traian, la Pererita, apoi a trecut Prutul, unde a învins pe tătari. De acolo, peste Başeu, Bahna şi Jijia a ajuns la Hârlău pe Bahlui la 27 septembrie şi de aici ajunge la Târgu Frumos la 2 octombrie. Sobietski nu se încumetă totuşi să atace Iaşul şi continuă acţiunile de jaf pe la Cozmeşti, Paşcani şi Boureni, spre Neamţ. La 14 octombrie oastea lui Sobietski, formată din infanterie, cavalerie şi artilerie, se afla lângă Cetatea Neamţ, somând-o să se predea. La refuzul garnizoanei de a face acest lucru, polonezii s-au apropiat cât mai mult de cetate “şi-au început s-o atace cu mortiere şi cu tunuri mici căci cele mari n-au putut să le aducă atât de repede prin munţi”. Cei din cetate – se consemnează înJurnal – au ripostat cu vehemenţă şi “au ucis câţiva dintre ai noştri cu archebuzele cu cârlig şi cu puştile lor de mână ienicereşti”.
În după amiaza aceleiaşi zile, după explozia unei grenade, care a smuls mâna unui locotenent (bulucbaşă) şi a ucis câţiva oameni, cetatea s-a predat şi “au dat drumul la alor noştri la cetăţuia de lemn şi la portiţa cetăţii, au lăsat să intre din afară garda noastră pentru a hotărâ măria sa regele, la a cărui discreţie s-au predat”.
Deosebit de interesante sunt aprecierile Jurnalului referitoare la tăria zidurilor cetăţii, ca şi descrierea interiorului acesteia (vezi
Note de Jurnal, de C. Sarnecki). Desigur, informaţiile privind aspectele interioare, biserica, fântâna, ca şi starea podului, poarta mare de piatră şi intrarea mică utilizată la acea dată, sunt deosebit de preţioase, pentru a putea aprecia starea Cetăţii Neamţ la sfârşitul secolului al XVIII-lea.Referitor la garnizoana din cetate, nu ni se dă o cifră certă. Se relatează că ostaşii moldoveni, în frunte cu comandanţii, “după ce au salutat pe rege, care stătea în cort, au fost lăsaţi să plece unde li-i voia”. Garnizoana avea în fruntea sa şase căpitani şi utilizase 12 archebuze cu cârlig şi 90 de puşti de mână ienicereşti, încât nu s-ar greşi dacă ar fi apreciată la circa o sută de oameni. În cetate mai erau adăpostiţi locuitori din Târgu Neamţ şi împrejurimi, din Roman şi chiar de la Cotnari, care surprinşi de evenimente şi-au găsit aici loc de refugiu.
Deşi lipsite de aceste elemente de amănunt, nici una din cronicile noastre nu pune sub semn de întrebare autenticitatea informaţiilor transmise de Jurnal, cu excepţia relatărilor făcute de Dimitrie Cantemir în cele două opere ale sale: Istoria Imperiului Otoman şi Viaţa lui Constantin Vodă Cantemir. În prima dintre acestea, Dimitrie Cantemir spune că Cetatea Neamţ a fost apărată de 19 plăieşi, care timp de patru zile au ucis 50 de ostaşi polonezi şi pe comandantul artileriei. În cea de-a cincea zi “având acum pierduţi 10 dintre tovarăşii lor, ei capitulează, cu condiţia să fie lăsaţi să plece unde vor voi”. În Viaţa lui Constantin Vodă Cantemir, marele nostru cărturar arată că ar fi fost numai 9 plăieşi, din care au mai rămas şase, aceştia refuzând să predea cetatea fără acordul domnului.
Ambele lucrări consemnează că, după predarea cetăţii, au ieşit din aceasta şase plăieşi, care purtau pe umerii lor pe alţi trei. În ambele scrieri este prezentată starea de admiraţie, urmată apoi de jena şi furia regelui polon faţă de cei câţiva oşteni moldoveni care au ţinut pe loc atâtea zile oastea sa.
Diferite, chiar sub pana marelui nostru cărturar, datele transmise ni se par mai puţin veridice decât cele consemnate de Jurnalul polonez. De fapt, în afara literaturii de ficţiune, lucrările serioase de istorie n-au acordat credit acestor date, devenite peste timp legende pilduitoare. Dacă luptele de la Cetatea Neamţ ar fi cunoscut un asemenea episod, credem că acesta n-ar fi scăpat înflăcăratului cronicar Ion Neculce sau lui Nicolae Costin, cu atât mai mult cu cât primul, în calitatea sa de hatman al oştirii, ar fi putut cunoaşte această întâmplare, chiar mai bine decât Dimitrie Cantemir, care se afla la Constantinopol în acea perioadă. Se pare că marele domn cărturar moldovean a exagerat intenţionat, căutând să prezinte lumii vitejia conaţionalilor săi şi în acelaşi timp să-şi disculpe tatăl pentru pierderea cetăţii, unde polonezii s-au instalat până în 1699, făcând din Cetatea Neamţ centrul unui adevărat “guberniat polonez”. În cetate polonezii au lăsat o garnizoană puternică, provenită din regimentele conduse de colonelul Guttrin şi de maiorul Rupich, cât şi o sută de joimiri moldoveni, care erau lefegii în armata polonă.
În acea perioadă Moldova cunoştea o situaţie dramatică; în partea de sud aveau loc tot felul de savamolnicii produse de oştile turco-tătare, iar în nord jefuiau poghiazurile poloneze. Între timp, partida filopolonă în frunte cu hatmanul Velicico Costin a fost decapitată la insistenţele vistiernicului Iordache Ruset. Cum Cetatea Neamţ era un loc sigur, după decapitarea lui Miron Costin logofătul aici şi-au găsit refugiu fiii acestuia şi nepoţii domniţei Ruxandra, Vasile şi Ilie Cantacuzino. Marele nostru cronicar Miron Costin, care refuzase să vină la Neamţ, “ştiindu-se drept”, după cum spune Ion Neculce, îşi găseşte sfârşitul la Iaşi.
În timpul lui Constantin Duca (1700-1703), joimirii moldoveni aflaţi la Cetatea Neamţ, sub conducerea lui Moi-sei sărdarul au atacat chervăsăraia turcească şi au ucis pe capugiul ce venise pentru ridicarea tributului către Poartă, ceea ce a dus la mazilirea domnului, bănuit de complicitate. Supărat de această ispravă, Constantin Duca trimite pe hatmanul Antohie Jora să-i lovească prin surprindere pe făptaşi. Cronica atribuită lui Nicolae Muste ara-tă că aceştia “au ars târgul şi pe câţi leşi i-au aflat i-au risipitu, pe alţii i-au omorâtu, alţii au fugitu la cetate şi ceta-tea n-au putut-o lua”, dar au reuşit să scoată garnizoanele de dragoni polonezi şi de joimiri moldoveni din mănăstirile Agapia, Secu şi din schitul de la Hangu.
În ajutorul polonezilor au venit atunci 10-12 steaguri de lefegii moldoveni în frunte cu Turculeţ. Lupta ne este descrisă într-un limbaj colorat de Ion Neculce:
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
