REALISMUL. reprezentanţi: Raymond Aron, Edward Hallett Carr, Robert Gilpin, John Herz, George Kennan, Henry Kissinger, Stephen Krasner, Hans Morgenthau, Susan Strange, Kenneth Waltz; separă relaţiile internaţionale de arena realităţilor politice interne din fiecare stat; obiectivul realismului politic este apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei politice prin respectarea şi aplicarea balansului de putere; balansul de putere reprezintă un vector important pentru predicţia comportamentului statelor din arena internaţională; gruparea statelor se face astfel încât să se poată evita preponderența de putere a unora sau unuia; pus în aplicare, realismul are la bază capacitatea militară a unui stat precum şi potenţa ştiinţificului; realismul relaţiilor internaţionale prezintă două forme de exprimare: realiştii consideră că sistemul internaţional este anarhic, iar relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin descifrarea modului în care puterea este distribuită între state, în ciuda egalităţii legale formale, distribuţia inegală a puterii înseamnă că arena relaţiilor internaţionale este o formă a „politicii de putere” (Power politics); relaţiile internaţionale reprezintă un domeniu al necesităţii (statele trebuie să obţină putere pentru a supravieţui într-un mediu competitiv) şi al continuităţii în timp; când realiştii analizează schimbarea în sistemul relaţiilorinternaţionale, ei se concentrează asupra schimbărilor echilibrului de putere dintre state şi tind să nu ţină cont de posibilitatea unei schimbări fundamentale în dinamica sistemului; adepţii acestei teorii subscriu acestor ipoteze de bază când explorează următoarele probleme: sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul relaţiilor internaţionale; perceperea echilibrului de putere real şi dezirabil între state; „comportamentul” marilor puteri unele faţă de celelalte şi faţă de statele mai slabe; sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în echilibrul de putere. În literatura de specialitate, unii autori vorbesc despre: Realism existenţial – bazat pe desemnarea realităţilor concrete ale statului respectiv în raport cu sistemul internaţional. Neorealism – respinge reîntoarcerea la balansul de putere şi propune realizarea unui ansamblu de angajamente de securitate colectivă. Funcţionalism structural – conform acestei teorii elementul central îl constituie problema conducerii, a leadership-ului; funcţionalismul structural este fundamentat pe teoria statului hegemonic ce impune ordine în relaţiile internaţionale, nerecurgând la cuceriri; şcoli funcţionaliste: Robert Gilpin – subliniază necesitatea stabilităţii hegemonice respingând balansul puterilor; elementul de bază îl constituie forţa statului hegemonic sub toate aspectele; elementul care reglează dispersarea stabilităţii hegemonice este războiul; Gilping consideră că după Westfalia (1648), ciclul imperial a fost schimbat cu principiul balansului de putere pentru a se ajunge, treptat, la o succesiune de hegemonii datorate triumfului statelor în forma naţională; deosebirea dintre stadiile de creştere economică şi statele hegemonice în expansiune a determinat redistribuirea puterii şi dezechilibrul internaţional al factorilor de putere. George Modelski – a teoretizat şi adâncit modelul leadership-uluimondial: anarhia ce se produce în sistemul mondial determină perioade stricte de ierarhizare a statelor şi a celor care conduc; puterile hegemonice impun puterea fără cucerire, prin forţa economică, maritimă etc; Modelski propune etape seculare care permit schimbarea actorilor principali de la o etapă la alta.