Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările europene din vest, cu toate că apariţia ei a fost determinată de aceleaşi cauze care au determinat constituţia din restul lumii. Această întârziere se explică prin aceea că epoca modernă, dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală a început în România mult mai târziu datorită dominaţiei Imperiului Otoman.
În cadrul premizelor istorice ale primei Constituţii din România, o importanţă deosebită îl are în înfăptuirea în anul 1859 a Statului Naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Pe data de 2 mai 1864, prin lovitura de stat, a desfiinţat Adunarea electivă şi a supus plebiscitului „ Statul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858 ”, cunoscut în istorie ca „ statul lui Cuza ”,şi Legea electorală. Aceste două acte alcătuiesc prima Constituţie a României.
Pe data de 10/11 februarie 1866, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice, întâlnindu-se o locotenenţă domnească, ca apoi pe teritoriul României să fie adus un prinţ străin.
În acelaşi an se adoptă Constituţia României după modelul constituţiei belgiene, considerată, atunci, a fi cea mai liberală constituţie.
Constituţia română din 1866 cuprinde 133 de articole, prin care se reglementează cele mai importante relaţii sociale. Normele juridice cuprinse în constituţia sunt sistematizate în opt titluri şi anume :
Titlul I, despre teritoriul României.
Chiar în primul articol, Constituţia prevede că „Principatele Unita Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”; astfel se consacră caracterul unitar şi indivizibil al statului român.
Titlul II, despre drepturile românilor.
Constituţia proclamă drepturile fundamentale ale cetăţenilor, declarând că în stat nu există nici o deosebire de clasă şi că toţi sunt egali în faţa legilor.
Dar datorită faptului că drepturile electorale se acordă în raport cu averea, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor este contrazisă.
Titlul III, despre puterile statului.
Constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către Domnitor şi Reprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume : Senatul şi Adunarea deputaţilor.
Puterea executivă aparţinea Domnitorului, Constituţia stabilind regula monarhiei ereditare şi numai dintr-o familie domnitoare străină.
Titlul IV, despre finanţe.
O importanţă deosebită este acordată proprietăţii private care este declarată sacră şi inviolabilă (atr.19), stabilindu-se şi garanţia acestui drept, în sensul că „nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor”(art.17).
Titlul V, despre puterea armatei.
Titlul VI, dispoziţiuni generale.
În art.128 se interzice suspendarea Constituţiei.
Titlul VII, despre revizuirea Constituţiei
Titlul VIII, dispoziţii tranzitorii şi suplimentare
Aceste dispoziţii stabileau un anumit program legislativ.
Constituţia română din 1866, deşi o constituţie cam rigidă, a suferit mai multe modificări; dintre cele mai importante , ar fi dispoziţiile privitoare la drepturile politice în 1879, cele privitoare domn, presă, sistemul electoral şi la pământurile rurale în 1884, dispoziţiile privitoare la garantarea dreptului de proprietate şi cele privitoare la dreptul de vot în 1917 şi cele mai importante în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului naţional unitar român.
Constituţia de la 1866 a organizat statul român având la bază principiul separaţiei puterilor în stat, a consacrat proprietatea privată ca pe un drept sacru şi inviolabil, a preluat anumite drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi politice, aceste prevederi constituind un progres.
Totodată, Constituţia din 1866 a instituit principiul monarhiei străine ereditare.
Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare peste o jumătate de secol, perioadă de timp în care societatea românească s-au produs o serie de transformări importante industriale, economice.
Astfel a sporit producţia industrială şi agrară, s-a desfiinţat sistemul monetar naţional, s-a desfiinţat sistemul breslelor (1873), s-a înfiinţat sistemul monetar naţional, s-a adoptat legea învoielilor agricole (1866). În 1921 s-a realizat reforma agrară, care a contribuit la dezvoltarea capitalistă în agricultură. Apare proletariatul modern legat de fabrică, apare mişcarea muncitorească socialistă, iar poziţia moşierimii se slăbeşte treptat. În 1918 este înfăptuită reforma electorală, votul devenind egal, direct, secret şi obligatoriu.
Proiectul Constituţiei din anul 1923 a fost elaborat de Partidul liberal şi a fost votată de Camera deputaţilor la 26 martie 1923 şi publicată la data de 29 martie, atunci intrând şi în vigoare. Cu privire la adoptarea acestei constituţii s-au făcut aprecieri negative, în sensul că adoptarea ei ar fi nelegală, întrucât nu s-au respectat intru totul regulile de revizuire a Constituţiei stabilite în art. 128 al Constituţiei din 1866.
Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume:
Titlul I, despre teritoriul României;
Titlul II, despre drepturile românilor.
Constituţia a proclamat drepturi şi libertăţi egale pentru toţi, deşi în ce priveşte femeile, în art. 6 se prevăd legi speciale care „vor determina condiţii sub care femeile pot avea dreptul exerciţiilor politice”, ceea ce constituie o inegalitate faţă de bărbaţi.
Titlul III, despre puterile statului.
Sistemul electoral constituie un mare pas înainte faţă de sistemul colegiilor pe avere instituit prin Constituţia din 1866. Puterea executivă aparţinea Regelui şi se exercita prin Guvern.
Titlul IV, despre reprezentanţa naţională.
Puterea legislativă se exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa Naţională (parlamentul), acesta fiind format din două camere: Camera Deputaţilor şi Senatul, alese prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret.
Titlul V, despre finanţe.
Sunt de reţinut dispoziţiile art. 17 care garantează proprietatea privată şi art. 15 care interzic pedeapsa confiscării averii.
Titlul VI, despre puterea armată
Titlul VII, dispoziţii generale
Dispoziţiile art. 128 care interzic suspendarea Constituţiei şi art. 131 care include unele dispoziţii din legile adoptate anterior.
Titlul VIII, despre revizuirea Constituţiei, dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Cu toate că se aseamănă foarte mult cu Constituţia din 1866, atât în conţinut cât şi prin formularea textelor, Constituţia adoptată în 1923 este mult mai democratică, prin aceea că acordă drepturi şi libertăţi mai largi, înlocuieşte sistemul cenzitar cu un sistem electoral democratic.
Constituţia din 1923 ocroteşte proprietatea privată, dar în acelaşi timp a fost o constituţie rigidă, deoarece procedura de revizuire stabilită prin art. 129 şi art. 130 era o procedură greoaie.
Între 1922 şi 1928 exista o stabilitate parţială şi vremelnică a capitalismului, perioada 1929 – 1933 se caracterizează printr-o profundă criză industrială şi agrară, iar în perioada 1934 – 1938 printr-o sensibilă înviorare a întregii economii româneşti, creşterea puterii politice a burgheziei, grupări ale forţelor politice şi unele frământări sociale.
În condiţiile concrete ale anului 1938 Regele Carol al II-lea a instaurat la 10 februarie 1938 dictatura personală.
Această dictatură este consacrată şi realizată juridic prin noua Constituţie, numită şi Constituţia Caroliană. Proiectul de Constituţie a fost supus la 24 februarie plebiscitului, promulgată la 27 februarie şi publicată la 28 februarie 1938.
Constituţia cuprindea 100 de articole, sistematizate în opt titluri.
Titlul I, despre teritoriul României.
Titlul II, despre datoriile şi drepturile românilor.
Consacrând dictatura regală, dispoziţiile Constituţiei exprimau limitarea drepturilor şi libertăţilor democratice. Astfel pentru prima dată se prevăd datoriile cetăţeanului, după care se face referire la drepturi.
S-a interzis propovăduirea schimbării formei de guvernământ, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite şi lupta de clasă.
Titlul III, despre puterile statului.
Constituţia proclamă că puterea emană de la naţiune, afirmaţie inexactă, întrucât prezenta constituţie concentrează puterile în mâinile regelui, declarat „Capul Statului” (art. 30). Regele exercita puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, avea iniţiativă legislativă. Regele sancţiona şi promulga legile, sancţiunea regală fiind condiţia de valabilitate a legii. Regele putea emite decrete cu putere de lege, putea dizolva adunările, putea declara război, putea încheia pacea.
Puterea executivă aparţinea regelui care era inviolabil.
Titlul IV, despre finanţe.
Titlul V, despre oştire.
Titlul VI, dispoziţii generale.
Titlul VII, despre revizuirea constituţiei.
Regele avea iniţiativa revizuirii constituţiei.
Titlul VIII, dispoziţii tranzitorii şi finale.
Constituţia apăra proprietatea privată, cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele din constituţiile anterioare.
Cu privire la sistemul electoral, s-a introdus în locul votului universal sistemul colegiilor de profesiuni, iar cu privire la vârsta cetăţenilor cu drept de a alege şi de a fi aleşi pentru adunarea deputaţilor, ea a fost ridicată la 30 de ani. Senatul era format din 3 categorii de senatori: senatori aleşi de rege, senatori de drept şi senatori aleşi.
Constituţia din 1938 a înlocuit votul universal cu sistemul colegiilor de profesiuni, restrângând sfera şi garanţiile drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Pe plan politic Regele a desfiinţat partidele politice, iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) România era obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, pierzând şi alte teritorii.
În septembrie 1940 Regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia este suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc drepturile regale, preşedintele consiliului de miniştri fiind investit cu puteri depline.
După 23 august 1944 s-a repus în vigoare, cu unele modificări, Constituţia din 1923 şi s-au elaborat acte cu caracter constituţional care să stabilească organizarea statală. Aceste acte au alcătuit baza juridică a organizării de stat provizorii a României până la adoptarea unei noi constituţii.
Organizarea statală în perioada 1948 – 1989 a fost reglementată prin constituţiile din 1948, 1952 şi 1965.
Constituţia din 13 aprilie 1948 a reflectat realităţile politice, sociale şi economice din perioada adoptării sale, stabilind principalele direcţii de dezvoltare a societăţii româneşti în sensul dorit de guvernanţi.
Constituţia din 24 septembrie 1952 a întărit monopolul politic al statului, precum şi monopolul politic al unui singur partid.
Constituţia din 21 august 1965 a avut un caracter înşelător democratic, menit să ascundă un regim de dictatură, lipsa de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, conducere despotică, exercitată de o minoritate privilegiată.
Revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat dictatura comunistă din România. Noua Constituţie a fost votată în Adunarea Constituantă şi supusă referendumului naţional la 8 decembrie 1991, fiind aprobată cu un procentaj de 77,3% dintre participanţi.
La data intrării în vigoare a noii constituţii (8 decembrie 1991) constituţia din 21 august 1965 a fost în întregime abrogată expres (art. 149 din Constituţie).
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
