Instituţia concesiunii este complexă are multiple implicaţii, atât în plan politico-statal, cât şi social.
Natura sa juridică nu este uşor de conturat, fiind definită drept o ocupare temporară a domeniului public, deci este o operaţiune de înstrăinare, caracterizată prin faptul că era revocabilă , răscumpărabilă şi nu era perpetuă.
Pierre Delvolve defineşte concesiunea ca fiind “ o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care asigură finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care este remunerată din redevenţele percepute de la usageri.”
Gilles Lebreton consideră concesiunea serviciului public un act administrative prin acre o persoană publică, numită concedent încredinţează unei persoană privată, numită concesionar , gestiunea serviciului public pe riscul său , recunoscându-i dreptul de a percepe redevenţa de la beneficiarii serviciului.
În doctrina românească actuală , Antonie Iorgovan arată că prin contractul de concesiune , o parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă , pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat.
Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administraţia armonizează interesul general al comunităţii locale cu interesul particular al operatorului serviciului public, persoană privată, în speţă.
Legea 219/1998 a concesiunii conturează conceptual de concesiune stipulând că operaţiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoană, numita concedent, transmite pentru o perioada determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
