Cooperarea internaţională. Tipuri şi modele de cooperare.

Cooperarea internaţională e un proces de armonizare a intereselor , luând naştere dintr-o stare de conflict sau potenţial conflict(Robert Keohane – neoliberalism). Cooperarea este prima tema majora a politicii internaționale. În toate perioadele, inclusiv în cele de conflict, se căuta cai si forme de cooperare prin management International. Practic interesul politic al statelor este bunăstarea populației si creșterea gradului de securitate al națiunii. Ca urmare, guvernele au interesul de a coopera internațional pentru a-si atinge aceste scopuri, iar eficienta acestor guverne depinde de reușita cooperării. În sistemul mondial actual al interdependentelor, în cadrul căreia principala putere a lumii militează pentru globalizare, exista un număr mare de interese comune, care implica asociere si cooperare în vederea atingerii lor. Cooperarea este amenințata adeseori de unele probleme referitoare în principal la nevoia de resurse naturale si epuizarea lor sau închiderea accesului spre ele, poluarea, emigrația, infractionismul transfrontalier. Cooperarea internaţională e facilitatea de existenţă a unor instituţii internaţionale (organizaţii, agenţii birocratice, tratate şi acorduri). Un tip de instituţii îl constituie regimurile internaţionale, adică instituţii sociale bazate pe principii, norme, reguli, proceduri decizionale acceptate şi care guvernează interacţiunile diverşilor actori, în diverse arii tematice. Regimurile sunt aranjamente de cooperare mai specializate decât alte tipuri de instituţii, în sensul că ele vizează activităţi, resurse sau arii geografice bine definite. Nu toate instituţiile internaţionale sânt, în acelaşi timp, regimuri internaţionale – de exemplu, balanţa de putere e o instituţie dar nu şi un regim, pentru că nu e condiţionată de drepturi şi reguli explicite. Regimurile internaționale sunt norme si principii care ghidează efectuarea tranzacțiilor si găsirea soluțiilor la probleme care afectează mai multe state. Ele se refera la tranzitul navelor comerciale, exploatarea comuna a unor resurse, protecția unor grupuri sociale, proliferarea nucleara sau a armelor biologice, siguranța traficului aerian, conservarea si restaurarea patrimoniului cultural mondial etc. Regimurile internaționale se instituționalizează prin înființarea unor agenții de aplicare a lor si prin introducerea unor proceduri de monitorizare internaționala. Instituționalizarea conduce la reglementarea activităților prin impunerea standardelor, a obligațiilor, alocărilor si prin prohibiri. Reglementările sunt creația guvernelor si a altor instituții si organizații naționale sau internaționale. Securitatea internaționala este dependenta de cooperarea între state. Cooperarea este definita si ca modalitatea de coexistenta în cadrul căreia se elimina recurgerea la folosirea forței. În acest fel, pe glob s-au creat câteva așa-zise zone ale păcii, în cadrul cărora raporturile dintre state nu mai sunt influențate de forțele armate. În aceste zone accentele se pun pe instrumentele economice si politice. Aceste zone sunt numite si comunitatea de securitate pluralista (CSP). Si în cadrul acestor zone se nasc tensiuni, majoritatea dintre ele provenind de la nerespectarea principiului egalitatii între state. Cooperarea internaţională are mai multe forme de manifestare, în dependenţă de numărul actorilor internaţionali implicaţi, dar şi în funcţie de domeniul de cooperare. Din punct de vedere a numărului de actori, avem cooperare bilaterală, regională (UE, GUAM, MERCOSUR, NAFTA, ASEAN) şi internaţională(NATO). Din punct de vedere a domeniului de cooperare distingem cooperare politică, militară, economică, care la rândul lor de divizează în mai multe subdomenii; cooperare în domeniul medicinii, asistenţei umanitare, etc.