Corelaţia dintre securitatea naţională şi cea internaţională.

Majoritatea autorilor în domeniu consideră că securitatea este un concept contestat. Există un consens în ceea ce priveşte existenţa sentimentului de siguranţă faţă de ameninţări la adresa unor valori fundamentale (atât pentru indivizi, cât şi pentru grupuri), dar şi un dezacord major în privinţa cui ar trebui să i se acorde o atenţie prioritară: securităţii individuale, naţionale sau internaţionale. Lucrările de specialitate apărute în perioada războiului rece au avut ca subiect dominant ideea de securitate naţională, definită cu precădere din perspectivă militară. Domeniul principal de interes pentru oamenii politici şi pentru oamenii de ştiinţă l-a reprezentat capacităţile militare pe care statele respective ar trebui să le dezvolte pentru a face faţă ameninţărilor la adresa lor. În ultimul timp, această idee despre securitate a fost criticată pentru natura ei cu substrat etnic(influenţată cultural) şi caracterul prea restrâns al definiţiei. În schimb, un număr important de autori contemporani au promovat o concepţie supra securităţii extinsă dincolo de limitele tradiţionale ale securităţii naţionale, concepţie ce include un set considerabil de alte consideraţii. Barry Buzan, în studiul său „People, States and Fear” sau „Popoarele, Statul şi Teama” Editura Cartier, Chişinău 2000, susţine un punct de vedere în care securitatea include aspecte politice, economice, societale, de mediu alături de cele militare, aceasta fiind definită, implicit, în termeni internaţionali mult mai evidenţi. Credem că unele din cele mai sugestive definiţii ar fi următoarele: „O naţiune are asigurată securitatea în măsura în care nu este în pericol de a trebui să-şi sacrifice valorile fundamentale dacă doreşte să evite viitorul şi are capacitatea, dacă este provocată, să şi le conserve prin obţinerea victoriei într-un asemenea război“ (Walter Lippmann). „Securitatea, într-un sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor valori dobândite şi în sens subiectiv, absenţa temerilor că aceste valori vor fi supuse unor atacuri“ (Arnold Wolfers). „În cazul securităţii, discuţia priveşte preocuparea de a fi liberi de ameninţări. Când această discuţie se poartă în contextul unui sistem internaţional, securitatea vizează capacitatea statelor şi societăţilor de a-şi menţine identitatea, independenţa şi integritatea funcţională“ (Barry Buzan). „O securitate stabilă poate fi dobândită de către popoare şi grupuri numai dacă nu îi privează pe alţii de aceasta; securitatea poate fi dobândită atunci când ea este concepută ca un proces de emancipare“.(Booth and Wheeler). Din aceste definiţii rezultă tendinţa statelor de a-şi transfera preocupările centrate pe politici de securitate excesiv de auto-referenţiale către abordări conceptuale ale intereselor de securitate ale vecinilor lor. Prin urmare, observăm fenomenul intercalării securităţii naţionale în securitatea internaţională, creându-se astfel o situație de interdependenţă. Sistemul politic internaţional este creat în aşa formă încât un stat un poate supravieţui de unul singur (autarhie), prin urmare el depinzând într-o formă sau alta de alte state. Un exemplu elocvent şi actual este criza economică modală, care a afectat printr-un efect de domino majoritatea statelor lumii, atentându-se astfel şi la securitatea internaţională. Trebuie să luăm în calcul şi securitatea regională. Dacă vorbim, de exemplu, de Balcani, o criză dintr-un stat afectează întreaga regiune, or nu întâmplător Balcani au fost numiţi “butoiul cu pulbere”. Aceeaşi situaţie există şi în Regiunea Marilor Lacuri din Africa Centrală; un conflict dintr-un stat afectează în mod direct întreaga regiune în virtutea legăturilor economice, etnice, politice, etc.