Dictionarul explicativ al limbii romane mentioneaza ca prin termenul “a divulga” se intelege a face o taina sa fie cunoscuta de cineva sau de multa lume inseamna a da in vileag a da pe fata.
Considerand ca autorul este cel in masura sa divulge opera sa in doctrina juridica de specialitate se arata ca puterea de decizie a scriitorului si artistului apare ca un atribut de ordin inteletual si moral prin excelenta pentru ca-i permite sa-si pastreze manuscrisul pe care nu l-a redactat decat pentru el, ceea ce reprezinta (un aspect moral propriu-zis) si sa nu-l publice cat timp opera nu-i se va parea cuprinzatoare idealului adica asteptarilor sale.
Cu alte cuvinte rezulta ca autorul are posibilitatea de a aprecia momentul in care sau cand creatia sa a ajuns la maturitate. De asemenea se considera ca dreptul de divulgare are o influenta hotaratoare asupra nasterii drepturilor patrimoniale care prin exercitarea dreptului de divulgare devin din simple posibilitati, drepturi propriu-zise.
Exercitarea dreptului de divulgare se poate spune ca determina in acest mod nasterea drepturilor patrimoniale. Prin divulgare opera intra intr-o alta sfera pentru a indeplini destinul pe care i l-a trasat autorul.
Opera nu va inceta sa poarte amprenta originii sale a legaturilor sale cu trecutul care nu sunt rupte intrucat dreptul la paternitatea operei ca si dreptul de inviolabilitate a operei impune limite exploatatorilor iar facultatea autorului de retractare este chiar susceptibila de a ii pune capat.
Un autor german definind dreptul de divulgare ca dreptul la prima publicare a operei conchide ca dreptul de divulgare este in centrul interesului autorului.
Potrivit opiniei acestui autor dreptul de divulgare ca drept personal nepatrimonial nu este transmisibil prin acte intre vii. Problema transmisiunii unui asemenea drept se pune dupa moartea autorului si in mod logic numai cu privire la operele postume intrucat dreptul de divulgare inseamna dreptul la prima publicare.
In dreptul roman sau exprimat in aceasta privinta doua puncte de vedere :
– intr-o prima opinie intransmisibil in principiul dreptului de divulgare nu se poate exercita cu privire la operele postume decat daca autorul si-a manifestat vointa in acest sens. Dinpotriva in ipoteza tacerii din partea autorului se va considera intentia prezumata a autorului de a divulga opera argumentandu-se ca operele de creatie intelectuala sunt destinate colectivitatii.
– intr-o alta conceptie vointa expresa sau tacita a autorului cu privire la soarta operelor postume produce efecte dupa moartea sa in absenta unei dispozitii legale aceasta intentie nu poate fi prezumata iar in caz de tacere din partea autorului dreptul de divulgare trece la mostenitori care dobandind drepturile patrimoniale dobandesc in mod implicit si drepturile morale fara de care cele dintai nu ar putea sa fie exercitate.
Intr-o lucrare din 1987 prof. Yolanda Eminescu preciza ca cele doua opinii expuse conduc la consecinte inadmisibile. Pe aceiasi linie se mentine autoarea citata si in lucrarea sa din 1997 consacrata dreptului de autor avand in vedere in efectuarea analizei sale pe de o parte respectul datorat pesonalitatii autorului si interesului culturii, interes pe care organismele de gestiune colectiva in materie sunt indreptatite sa-l aprecieze iar pe de alta parte respectul tertilor in cazul operelor postume.
In ceea ce ne priveste consideram ca solutia propusa nu constituie o ignorare a naturii morale a dreptului de divulgare si deci a regulii netransmisibilitatii acestor drepturi intrucat dreptul organismelor de gestiune colectiva este un drept propriu original si nu rezultatul unei transmisiuni.
Mai mult potrivit dispozitiilor art.11 alin.1 din legea privind dreptul de autor si drepturile conexe, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renumeratii sau instrainari.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
