În condiţiile de drept puterea aparţine poporului care o exercită suveran prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Organul suprem reprezentativ şi unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul, astfel din punct de vedere funcţional putem aprecia că administraţia publică se subordonează autorităţilor legiuitoare, administraţia publică fiind chemată să exercite legea nemijlocit sau să organizeze exercitarea acesteia. În acest sens, legislativul este autorizat să stabilească structurile organizatorice şi modul de funcţionare pentru toate autorităţile administraţiei publice, în măsură de a corespunde scopurilor pentru care fiinţează administraţia aceasta. Astfel puterea legislativă se comportă ca un element prin care se realizează integrarea tuturor sferelor administraţiei publice. Acţiunea legislativului asupra administraţiei se pot exprima în diverse forme, cum ar fi stabilirea unor reglementări directe, introducerea unor interdicţii, recomandări etc. Ceea ce se poate constata este faptul că întărirea puterii legislative constituie o condiţie esenţială a realizării unei administrări eficiente a treburilor statului şi societăţii.
Potrivit criteriilor de constituire în sistem autorităţile administraţiei publice şi corespunzător tipurile de structuri analizate, se consideră că în administraţia publică actuală avem următoarele tipuri de relaţii între diferite autorităţi: relaţii ce au evoluat în urma reformelor statale,
a) Relaţii de autoritate, care pot fi: relaţie ierarhică, determinată de structura ierarhică şi relaţii funcţionale, determinate de structură după competenţa specifică, şi care, de regulă, se realizează în sprijinul celor dintâi.
b) Relaţii de cooperare, care pot fi: formalitate (obligatorii prin acte normative, sau neformalizate (facultative).
c) Relaţii de reprezentare(iaz naştere în special în raport cu elementele exterioare sistemului autorităţilor administraţiei publice).
d) Relaţii de control, determinate de delegarea (deci nu relaţii de control, consecinţă a subordonării ierarhice sau funcţionale).
e) Relaţii de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu cetăţenii).
Sumar, referindu-ne la responsabilităţile determinate de aceste tipuri de relaţii, remarcăm şi diferenţierea tipurilor de responsabilităţi. De exemplu, relaţiile ierarhice care au la bază o autoritate directă, determină o responsabilitate generală totală; relaţiile funcţionale, care au la bază o autoritate indirectă, potrivit competenţei specifice, determină o responsabilitate specifică, specializată.
Înainte de a proceda la analiza detaliată a evoluţiei tipurilor de relaţii în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice în procesul realizării funcţiilor ce le au, reamintim un aspect important al relaţiilor dintre administraţie şi mediul public, şi anume acela, că deşi administarţia, constituind substanţa puterii executive, este chemată să execute decizia politică; partidele şi formaţiunile politice, ca elemente ale sistemului politic, nu se subordonează administraţiei publice decât într-un regim totalitar.
Voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice decât filtrată prin prevederile Constituţiei şi a celorlalte legi care precizează cu exactitate tehnologia transformării obţiunilor politice în decizii politice, iar apoi în norme juridice, care sunt singure obligatorii pentru Administraţia publică.
Relaţii în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice
În cadrul acestei grupări distingem mai multe categorii de relaţii şi anume:
1) Relaţii dintre autorităţile de vârf a administraţiei publice şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice:
a) relaţiile între autorităţile de vârf ale administraţiei publice şi ministere sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sunt determinate de raportul de subordonare orizontal între Guvern – ca autoritate de vârf şi ministere sau alte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice centrale, potrivit căruia Guvernul, conform programului său de guvernare acceptat de parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar ministerele şi organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, fiecare în ramura sau domeniul său specific de activitate, traduce în practică aceste măsuri. Această subordonare orizontală (având în vedere că atât Guvernul cât şi ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale acţionează pe acelaşi teritoriu), determină totuşi relaţii de autoritate ierarhice, care se exprimă prin competenţa Guvernului de a controla activitatea ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice şi de a emite acte juridice obligatorii pentru acestea.
b) Relaţii între organul de vârf al administraţiei publice şi autorităţile ocale ale administraţiei publice cu competenţă generală – consilii locale şi primării – sunt tot în relaţii de autoritate ierarhice, generate de competenţa generală pe care o are Guvernul de a conduce întreaga administrare publică la nivel naţional. Expresia acestui tip de relaţii este dreptul de control al legalităţii pe care îl are Prefectul ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, precum şi dreptul Guvernului de a emite acte juridice obligatorii pentru aceste autorităţi locale. Este de remarcat însă că autoritatea Guvernului asupra consiliilor locale trebuie exercitată strict în limitele legii şi cu respectarea autonomiei funcţionale a acestora, principiul autonomiei administrative şi al descentralizării serviciilor publice fiind înscrise în Constituţie.
c) Relaţii între autorităţile de vârf ale administraţiei publice şi autorităţile locale de specialitate ale administraţiei publice sunt relaţii de autoritate-ierarhice, determinate de structura unitară a subsistemului autorităţilor administraţiei publice de stat. Acest tip de relaţii rezultă din dreptul de control general pe care îl are Guvernul. În practica administrativă, relaţiile de autoritate-ierarhice de tip general, nu se realizează întotdeauna direct, având în vedere că între Guvern şi serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice există o treaptă ierarhică intermediară – Prefectul sau Ministrul de resort. Relaţii de autoritate ierarhice se stabilesc doar atunci când autoritatea de vârf a administraţiei publice – Guvernul – adoptă măsuri generale privind funcţionarea acestora (acte normative). Guvernul în virtutea poziţiei şi rolului său, este chemat să arbitreze şi să soluţioneze abaterile ce se produc în sistemul de relaţii între autorităţile administraţiei publice cu componenţă generală (consiliile judeţene) şi ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, în ideea respectării stricte a Constituţiei şi a celorlalte acte normative, în scopul evitării centralismului excesiv şi al asigurării autonomiei funcţionale a autorităţilor administraţiei publice locale.
3. Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile locale sau teritoriale ale administraţiei publice:
a) Relaţii între ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice şi autorităţile locale ale administraţiei publice cu competenţă generală (consilii locale) sunt determinate de poziţia acestor autorităţi în sistemul general al administraţiei publice. Ele sunt situate în subsisteme diferite, determinate de criterii fundamentale ale competentelor. Pornind de la această observaţie, putem deduce că autorităţile administraţiei publice locale cu competenţă generală (consiliile locale) nu sunt subordonate ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Deci nu suntem în posesia unor relaţii de cooperare în cea mai mare parte formalizate pentru diverse acte normative. De asemenea, între unele ministere sau organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale cu competenţă generală se nasc relaţii de control, determinate de delegarea pe care o au anumite ministere şi organe ale administraţiei publice centrale de a controla o anumită activitate şi nu de subordonare ierarhică sau funcţională. De exemplu, în toate ţările Ministerul Finanţelor, prin agenţii săi de control, are competenţa de a controla în domeniul respectiv toate autorităţile administraţiei publice, indiferent de subordonare, întrând cu aceasta în relaţii de control. E de remarcat, de asemenea, că Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, realizând conducerea de ramură sau domeniu, emit acte juridice normative care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice locale cu competenţă generală. Acest lucru nu determină însă stabilitatea unor relaţii de autoritate între acestea.
b) Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi serviciile publice descentralizate ale acestora sunt relaţii de autoritate de natură funcţională, determinate de structura şi specificul de activitate (funcţională). Deci, serviciile publice descentralizate, ca autorităţi ale administraţiei publice de specialitate, sunt subordonate vertical organelor centrale de resort, care au competenţa să le suspende dispoziţiile ilegale şi să le dea indicaţii obligatorii, dar, în acelaşi timp funcţionează sub directă conducere a Prefectului. Un alt tip de relaţii ce se nasc între ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale descentralizate, ca autorităţi ale administraţiei publice din teritoriu, sunt relaţiile de control determinate de delegare şi nu pe structură sau specific de activitate.
c) Relaţii între autorităţile publice locale. Acestea pătrund între consiliul local şi primari şi pot fi apreciate pornind de la aceea că conform Legii privind Administraţia publică locală din 6 noiembrie 1998, primarii sunt autorităţi executive şi nu deliberative, ceea ce înseamnă că dintr-un anumit punct de vedere ar exista o relaţie de autoritate între consiliu şi primar. În acelaşi timp, din punct de vedere al modului de formare, ambele autorităţi sunt constituite prin votul direct al cetăţenilor, ceea ce confirmă în egală măsură legitimitatea, deosebirea dintre ele nefiind de natură juridică (ambele autorităţi aparţin administraţiei publice). Putem vorbi deci de existenţa, în primul rând, a unor relaţii de cooperare şi de control prin delegare, atât consiliul local având competente de control asupra primarului, cât şi aceasta, la rândul său, asupra consiliului local prin competenţa pe care le are în virtutea dublului său rol de autoritate administrativă locală şi în acelaşi timp, reprezentant al statului (controlul de legalitate şi dreptul de a sesiza Prefectul).
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
