O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii următoarelor obiective:
-selecţia unor credite sigure şi cu o probabilitate maximă de rambursare;
-selecţia unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;
-încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieţelor pe care opereză banca.
Politicile de creditare variază în timp şi în funcţie de ciclul economic. Ele trebuie să fie actualizate şi să devină adaptabile la modificările mediului concurenţial şi economic.
Riscul individual de creditare
Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, ( a fluxului de încasări), orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze deloc sau parţial. Acest risc mai este numit şi risc de insolvabilitate a debitorului; el este esenţial în activitatea bancară deoarece principala funcţie a unei bănci o reprezintă acordarea de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este,deci, de o importanţă majoră pentru bancă. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.
În această fază comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decât dacă se poate estima dacă probabilitatea de rambursare o depăşeşte pe cea a nerambursării. Aprecierea acestei capacităţi de rambursare se poate face, dar are la bază proceduri diferite, în funcţie de debitor: agent economic, persoană privată, stat.
Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt:capacitatea de plată, caracterul debitorului-dorinţa sa de a face plata, capitalul-averea debitorului, garanţia (reală sau personală), condiţiile de mediu. Dintre aceşti cinci factori primul este cel mai important.
Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selecţia defectuasă a dosarelor şi supravegherea internă improprie a evoluţiei (practic a involuţiei) calităţii debitorilor. Riscul de selecţie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conţinutul dosarelor, aprecierea internă a calităţii clienţilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare şi stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.
În funcţie de destinaţia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum şi credite personale.
Creditele de consum sunt acordate pentru cumpărări de mărfuri cu plata în rate, mărfuri care constituie, de regulă, şi garanţia creditului. Pe piaţa acestor credite băncile sunt puternic concurate de societăţi de credit de consum şi de cooperativele de credit.
Creditele personale sunt, de regulă plafonate absolut – indiferent de veniturile clientului şi destinaţia creditului, pentru că aceste informaţii nici nu sunt solicitate de bancă. Ea împrumută o anumită sumă de bani (ofertă limitată, de regulă, la de două –trei ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadenţă precisă şi cu o rată a dobânzii relativ mare;clientul poate folosi banii după bunul său plac, cu condiţia să ramburseze la scadenţă; este o piaţă în dezvoltare, pe care băncile concurează agresiv.
Aprecierea calităţii debitorului se face în funcţie de venituri: regula este ca valoarea creditului acordat să nu depăşească veniturile încasate pe o perioadă de două luni.
Identificarea şi evaluarea cauzelor insolvabilităţii se face pe două grupe distincte :cauzele obiective, legate de mediul de activitate şi cele subiective, care ţin mai ales de caracterul clientului. În funcţie de natura veniturilor (salariale sau nu), de mărimea şi periodicitatea acestora, de existenţa altor angajamente de onorat şi de caracterul clientului, banca poate stabili dacă probabilitatea de rambursare este suficient de ridicată pentru acordarea creditului.
Pentru creditele pe termen mijlociu şi lung obiectul creditului îl reprezintă cumpărarea sau efectuarea de lucrări la bunuri imobiliare.
Valoarea creditului este sensibil mai ridicată dacât în cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilităţii sunt însă aceleaşi cu o probabilitate de apariţie mai ridicată deoarece şi creditarea este pe termen lung. Protecţia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeşte incertitudinea, atât în ceea ce priveşte veniturile, cât şi comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garanţii sub forma asigurărilor de viaţă pentru debitori cu beneficiar de asigurare banca şi sub formă de ipoteci şi alte garanţii reale.
În practică regula care se aplică (formalizată sau nu în politica de creditare ) este aceea că ratele lunare nu trebuie să depăşească 25% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejează perfect căci acestea pot să nu fie veniturile nete şi după contractarea creditului, s-ar putea (şi este chiar foarte probabil ) ca până la scadenţă clientul să contracteze alte datorii care să determine creşterea ponderii ratei de rambursat faţă de veniturile nete. De aceea se stabileşte de regulă doar 25% deşi pot fi suportate fără probleme şi rate de rambursat relativ mai ridicate. În stabilirea acestui procent importantă este şi structura bugetelor de familie, serios perturbată în perioade de inflaţie ridicată, mai ales pentru familiile cu buget mic.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
