Funcţia de informare.

În vorbirea curent-lejeră, dar şi în multe cărţi de jurnalism, expresii precum “nevoia de informaţii” ori “necesitatea de a fi informat” nu par a pricinui vreun motiv de nelinişte sau de îndoială, dimpotrivă, aceste sintagme pot fi catalogate drept cum nu se poate mai nimerite, stenice şi pozitive. Cu atât mai mult cu cât se întâlnesc, în cuprinsul lor, două (vocabule) cuvinte care focalizează puternic semnalizarea: necesitatea (nevoia) şi informaţia însăşi. Însă, fiziologia n-a putut reţine printre nevoile fundamentale de supravieţuire ale umanului şi pe aceea legată de informaţii. În schimb, nevoia oamenilor de a supraveghea (controla) mediul înconjurător este reală, iar supravegherea mediului poate fi realizată cu ajutorul informaţiilor primite prin mass-media. Omul cântăreşte o mare parte a evenimentelor de zi cu zi sau din viitorul existeţei sale pe baza analizelor şi prognozelor realizate datorită informaţiilor economice, politice ori sociale difuzate de presă. Aici, prin receptare şi prelucrare de informaţii, se realizează, de fapt, satisfacerea nevoii de securitate, care este cu adevărat fundamentală, corespunzându-i “funcţia de supraveghere a mediului înconjurător”, postulată, cum am amintit deja, în 1948, de politologul american Harold D. Lasswell.

Cele mai multe dintre mesajele pe care le primim zilnic, în cadrul interacţiunii continue pe care am “contractat-o” cu mass-media, sunt informaţii cu caracter neutru, informaţii generale, care se adresează mai puţin sensibilităţii noastre (informaţii de avertisment sau de prevenire) ori nevoilor noastre curente (informaţii utilitare). Dorinţa noastră de a fi informaţi este, în general, constantă, căci constante sunt preocupările cotidiene legate de politic, economic, mediu, starea vecinătăţilor noastre, sănătate, părinţi, copii, recreere, timp liber, educaţie, vreme, stabilitate bancară şi monetară etc .

Dacă se înţelege acum că funcţia de informare este expresia unui întreg evantai de preocupări, cerinţe şi interese de tot felul ale publicului, putem arunca o rapidă privire către comunicator, către cel care asigură promptitudinea, sănatatea informaţiei şi să-l urmăm pe David Randall într-o declaraţie concludentă: “Rolul unui ziar este de a afla informaţia proaspătă despre chestiuni de interes public şi de a o transmite cititorilor cât mai repede şi cu cât mai multă acurateţe posibil, în mod cinstit şi echilibrat. Asta-i tot”. În acest atât de simplu şi de firesc asta-i tot locuieşte partea cea mai vie a jurnalisticii dintotdeauna, parte în spaţiul căreia din ce în ce mai puţini ajung să se menţină, oriunde în lume, nu numai în România.

“Activitatea de supraveghere constă în producerea de informaţii utile puterii şi cetăţenilor (informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu), pentru a-i preveni asupra unor pericole şi pentru a contribui la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor interculturale”.

Dar aceste “informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu” nu au toate aceeaşi valoare de întrebuinţare pentru consumatorul mass-media. De aceea, am rafinat abordarea informaţiilor, detectând (cel puţin) trei niveluri sau trei tipuri: informaţiile generale (neutre), informaţiile utilitare (de serviciu sau instrumentale) şi informaţiile de avertisment sau de prevenire. Activitatea de supraveghere, însă, nu este asigurată doar prin informaţii utile pe termen scurt. “Contribuţiile la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor interculturale” nu au loc de astăzi pe mâine, ci se realizează în timp, fără a fi supuse altor “urgenţe” (sau exigenţe) decât celor valorice sau estetice. Informaţiile despre viaţa politică internaţională sau despre viaţa politică internă duc, în timp, la formarea unor opinii, inclusiv a opinilor de vot. Apoi, informaţiile de natură ştiinţifică, medicală ori juridică, de cele mai multe ori, nu au aplicabilitate în imediat, dar ele, însumate, conferă un capital informaţional care poate să fie util, adesea chiar în situaţii concrete, imediate.

Se poate vorbi de o democratizare crescândă a spaţiului informaţional sau chiar, în exprimarea lui John Naisbitt, de dispariţia privilegiului informaţional, deoarece “ritmul schimbării se accelerează pe măsură ce tehnologia comunicaţiilor înlătură privilegiul informaţional. Elementul vital al erei informaţionale este comunicarea. În termeni simpli, comunicarea presupune un emiţător, un receptor şi un canal. Introducerea unei tehnologii informaţionale tot mai sofisticate a revoluţionat acest proces simplu. Efectul net este o mai rapidă scurgere a informaţiei prin canalul informaţional, aducându-i pe emiţător şi pe receptor tot mai aproape sau înlăturând privilegiul informaţional – cantitatea de timp în care informaţia străbate canalul informaţional. (…) Trecerea de la bani la electronică este la fel de importantă ca şi trecerea de la schimbul în natură la bani. (…) Ne înecăm în informaţie, dar suntem înfometaţi de cunoaştere. La acest nivel al informaţiei, este cât se poate de clar că nu mai putem opera cu mijloacele actuale. Informaţia necontrolată şi neorganizată nu mai este o resursă într-o societate informaţională. Dimpotrivă, ea devine inamicul lucrătorului informaţional”. Aceste cuvinte, scrise în urmă cu 16 ani, sunt ale unui om care a sesizat multe din schimbările pe care le-a adus cu sine democraţia informaţională. Acum, abia, trăim în epoca supra-informării, care creează inactivism, refugii puerile din faţa vieţii, alienare. Şi chiar ocolirea oricărui contact cu mass-media. Dar este acest lucru posibil? Sincer, pentru noi răspunsul nu poate fi decât unul negativ. Pentru că, oriunde te-ai plasa, relaţia cu mediile nu poate fi evitată. Doar, eventual, se poate ocoli relaţia directă, dar nu şi contactul cu ceilalţi, care exprimă opinii şi se comportă în “acord” cu multele instituţii mediatice. Pe vremuri, era de neconceput să fii un om activ şi să te dezinteresezi de presă. Acum, însă, “în anumite regiuni, pe lângă o minoritate supra-informată, sunt tot mai numeroase clasele tinere care au doar contacte episodice cu informaţia scrisă sau care nu mai au nici un fel de contact: presa este în afara orizontului lor”. Tendinţa supra-informării de a crea pasivitate poartă numele de disfuncţia de narcotizare. De la teoria acului hipodermic la disfuncţia de narcotizare este o cale extrem de lungă, care a fost străbătută repede, în numai câteva zeci de ani. Cum am afirmat deja, sunt dificil de înregistrat, cu pretenţii de exactitate, punctele în care se separă funcţiile presei. Informaţiile generale, multe dintre ele, pot fi tratate, cu destulă justificare, în subcapitolul funcţiei de evaziune (divertisment) ori mai ales în acela în care se discută funcţia publicitară. Apoi, cu siguranţă, nu poţi să educi fără să informezi. Nu trebuie să avem deloc, pe planeta media, pretenţii de infailibilitate, căci acestea pot bloca discuţiile clarificatoare şi ne pot bloca pe noi înşine într-o înţelegere măruntă, fragmentară, înţelegere care, din start, este, fatalmente, limitată. Din multele clasificări pe care specialiştii le-au operat, unele citate chiar aici, nu a lipsit niciodată funcţia de informare, deoarece a fost, până de curând (şi încă mai este, probabil), principala funcţie a presei, cea mai cunoscută, cea mai evidentă şi cu cel mai important prestigiu istoric. Informaţia este cel mai utilizat cuvânt şi pare a stăpâni un teritoriu incomensurabil. “Teritoriul informaţiei este aparent nelimitat, totuşi, există o serie de limite, care sunt dictate de interesul publicului şi natura demersului jurnalistic. Acest teritoriu vizează aspectele superficiale ale realităţii, în general, accidentalul şi pitorescul. În acest sens, un ziar nu urmăreşte să instruiască, ci să trezească interesul. Cât anume satisface funcţia de informaţie o nevoie reală şi cât anume reprezintă o nevoie indusă este o discuţie aproape inutilă. Există mai multe motivaţii pentru dorinţa de informare a publicului şi acestea nu trebuie puse într-o ordine ierarhică …’’.

În general, atunci când se vorbeşte de informaţie, apare, printr-o asociere devenită reflex, sintagma: dreptul publicului de a fi informat, semn de “nobleţe” democratică.

Participarea la viaţa politică, participarea plenară la viaţa socială nu pot exista decât în relaţie directă cu noţiunea de informaţie, care nu a rămas un concept oarecare, ci a ajuns, iată, să constituie însăşi emblema modernităţii democratice, condiţia sine qua non a acesteia. S-au creat o multitudine de posibilităţi (ori chiar şabloane) de utilizare a termenului, dintre care informaţia relevantă s-a transformat într-o dublă normă pentru mass-media: profesională şi deontologică (etică).

Este extrem de greu de realizat, dacă nu imposibil, un inventar al deschiderilor sociale, politice, culturale etc. pe care conceptul de informaţie şi, mai ales, practica difuzării informaţiei le-au adus lumii noastre. Este sigur, însă, că puterea informaţiei (o altă celebră sintagmă legată de acest concept) va fi ultima putere care va fi detronată. Pe lângă informaţiile generale (neutre), considerăm necesar a evidenţia doar informaţiile utilitare (de serviciu sau instrumentale) şi informaţiile de avertisment (sau de prevenire). Suntem conştienţi că se mai pot realiza încă foarte multe posibile clasificări, împărţiri ori evidenţieri, unele chiar savante, dar pentru scopurile noastre din această lucrare cele trei categorii de informaţii ne slujesc îndeajuns.

Mai mult, informaţiile “de serviciu” au pătruns în majoritatea posturilor de radio şi chiar în televiziuni. Acum, nu există post de televiziune, din România sau de oriunde din lume, care să nu difuzeze informaţii meteo. Pe lângă acestea, în funcţie de aria de difuzare şi de publicul-ţintă, audio-vizualul caută să-şi informeze receptorii cu orice noutate care poate avea rol de ghidare în viaţa curentă. Iar acest fapt semnificativ pentru mass-media nu dă deloc semne că ar putea să dispară. Dimpotrivă. Ziarele au, încă, avantajul rubricilor de mică publicitate. Marshall McLuhan, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, a diagnosticat cu destulă exactitate marele pericol care se poate abate asupra ziarelor: Anunţurile de mică publicitate şi cotaţiile la bursă sînt fundamentul presei. Dacă se va găsi o sursă alternativă de acces facil la o asemenea diversitate de informaţii zilnice, presa va cădea.

Interesant aici este de subliniat, fără să aprofundăm acum, că sunt voci extrem de autorizate în cercetarea comunicării de masă care afirmă că salvarea presei tipărite nu va veni din caracterul ei apăsat populist, ci, dimpotrivă, datorită valenţelor sale elitiste. Adică, populismul a impus presa tipărită peste tot în lume, iar elitismul, încurajatoare ironie, o va salva. Este perfect posibil şi chiar parcă se disting semnale pozitive în confirmarea acestei aserţiuni.

Îmi amintesc, relativ la informaţiile instrumentale, că, în presa de o singură tristă culoare din România de dinainte de 1990, cele mai căutate rubrici erau cele de mică publicitate. Erau, probabil, singurele care conţineau ştiri neprelucrate ideologic. Bunica era cel mai avid cititor de presă din familie, căutând rubrica decese. În România socialistă decese era cea mai vie rubrică a ziarelor, singura care conţinea informaţii adevărate. Asta nu înseamnă, însă, că scăpa şi de ochiul atât de vigilent al cenzurii. Nu oricui îi putea apărea numele, chiar şi acolo. Când un fost mare activist comunist, Petru Enache, care, se credea, ajunsese “la cuţite” cu familia din frunte, a decedat, nu i s-a putut menţiona numele printre cei dispăruţi în ziarul local de Iaşi, mai ales că s-a aflat o vreme în fruntea acestui judeţ. La fel s-a întâmplat şi cu un alt fost demnitar, Virgil Trofin.

Două greve sunt menţionate frecvent în lucrările de cercetare a fenomenelor mediatice, la acest capitol al informaţiilor instrumentale: greva, de câteva luni, din 1945, a ziariştilor din New York şi greva, din 1977, a cotidianelor daneze. Ambele greve, prin sondările care s-au efectuat asupra populaţiei, au întărit ideea că publicul caută în ziare, în primul rând, informaţii de imediată utilitate. În shimb, greva daneză, având loc în plină eră a televiziunuii, anii ’80, au relevat (şi) un ataşament al cititorilor faţă de ziarul preferat, ca şi preocuparea lor privitoare la ameninţarea libertăţii de exprimare. Informaţia de avertisment sau informaţia de prevenire este o consecinţă a particularităţii presei de a trata şi subiecte legate de viitor, de posibilităţile pe care le are un fenomen de a se produce şi cu ce eventuale consecinţe pentru publicul căruia i se adresează. În plus, difuzarea informaţiilor privitoare la un eveniment care tocmai s-a petrecut (sau încă se petrece) e urmată, frecvent, de informaţii care vizează efectele, posibilele urmări ori consecinţe. Acestea se înscriu în aşa numita dimensiune anticipativă a mass-media, fixată pe viziunea sa prospectivă. Informaţiile de avertisment (prevenire) sunt ordonate mai mult în următoarele sfere de interes: prognoza vremii, previziuni bancare, prevenirea bolilor de sezon ori a celor legate de epidemii, anunţuri de greve în sectoare ale serviciilor publice, eventuale inundaţii, incendii, falimente, schimbări guvernamentale, ameninţări militare ale propriilor teritorii sau ale teritoriilor învecinate etc. Funcţia de avertisment confirmă dispariţia privilegiului informaţional despre care scria John Naisbitt, cultivând acel sentiment de egalitate pe care-l generează mass-media, difuzând democratic mesajele sale şi abordând “subiectele spre care oamenii se orientează în viaţa de zi cu zi, despre care simt că merită să fie discutate şi pe care încearcă să le administreze: sunt speranţele şi temerile lor, visurile, neliniştile, vinovăţiile, grijile ş.a.m.d. şi proprietăţile structurale ale relaţiilor şi instituţiilor sociale în care se găsesc implicaţi”. Naisbitt pune întreaga miză a lumii contemporane pe informaţie: O dată cu ivirea societăţii informaţionale, avem pentru prima oară o economie bazată pe o resursă cheie care este nu numai reînnoibilă, dar şi autogenerabilă.

Funcţia de informare, pe lângă cele trei tipuri de informaţii discutate aici, cunoaşte şi altele, cum este informaţia de documentare. Informaţia de documentare poate fi asimilată, pe un important segment al ei, informaţiilor generale, deosebindu-se totuşi limpede de acestea prin specificul său de a vulgariza (populariza) cunoştinţele ştiinţifice.

Parazitarea funcţiei de informare

prin: a) mimetismul mediatic

De la afacerea Clinton-Lewinski, a intrat în uzul mediatic sintagma hărţuire informaţională. S-a afirmat chiar că, în februarie şi în decembrie 1998, William Jeferson Clinton ar fi supralicitat diferendul cu Irakul doar pentru a scăpa de hărţuirea informaţională la care era supus de toate mass-media americane, fiind gata să inventeze un război. Însă, hărţuirea informaţională (căreia i-a căzut victimă prinţesa Diana, Clinton rezistând, in extremis) n-ar fi fost posibilă în absenţa apariţiei unui parazit al funcţiei de informare, mimetismul mediatic. Mimetismul mediatic este un fenomen modern (şi la modă, din păcate), un efect al crizei de supraproducţie mediatică, numită suprainformare. “Mimetismul înseamnă acea febră care cuprinde brusc mediile de informare (indiferent de suporturi) şi care le împinge, în cele mai urgente situaţii, să se repeadă să reflecte evenimentul (oricare ar fi acesta) sub pretextul că celelalte mijloace de informare, în special cele principale, îi acordă o mare importanţă. Imitaţia aceasta delirantă, dusă la exces, provoacă un efect de bulgăre de zăpadă şi funcţionează ca un fel de intoxicare: cu cât vorbesc mai mult despre un subiect, cu atât se conving în mod colectiv că subiectul este indispensabil, central, capital şi că trebuie să-l oglindească încă şi mai abitir, consacrându-i mai mult timp, mai multe mijloace, mai mulţi jurnalişti”.

Astfel, apare şi se perpetuează un fenomen de hipnoză, în vreme ce canalele media, autostimulându-se şi fiinţând cu sabia competiţiei deasupra deontologiei profesionale, se dezinteresează în esenţă de datele obiective, originare ale “subiectului”, manevrându-i doar contururile convenabile canonului mediatic proaspăt inventat. Aşa că mijloacele de difuzare “îşi înmulţesc suprasolicitările şi se lasă antrenate spre suprainformaţie într-un fel de spirală vertiginoasă, îmbătătoare, până la saturaţie”. Acelaşi mimetism a cuprins mediile occidentale şi în privinţa difuzării numărului enorm de victime de la Timişoara, în decembrie 1989. Atunci, mediile, la fel, s-au autointoxicat, imitându-se cu febră în suprainformaţie: 60.000 de morţi! În 1989, declanşatorul a fost televiziunea, în 1997, Monicagate a izbucnit datorită unui amator, împătimit de Internet şi de dezvăluiri senzaţionale. Apoi, totul a urmat de la sine, mediile întrecându-se în a promova scandalul. Internetul n-a intrat oricum în lumea scandalurilor, ci triumfal.

Cunoscutul sociolog francez Pierre Bourdieu sesizează, la rându-i, fenomenul imitaţiei, al copierii, dar accentuează şi regretă efectul de uniformizare consecutiv: “Teribilă constrângere, aceea impusă de căutarea cu orice preţ a scoop-ului! Pentru a fi primii care văd şi care oferă spre vedere ceva, jurnaliştii sunt gata de aproape orice şi, dat fiind că toţi se copiază între ei pentru a o lua înaintea celorlalţi, pentru a acţiona înaintea celorlalţi sau pentru a face altfel decât ceilalţi, ei sfârşesc prin a face cu toţii acelaşi lucru – să caute exclusivitatea, astfel încât ceea ce, în altă parte, în alte câmpuri, produce originalitate, singularitate, duce, aici, la uniformizare şi banalizare”.

b) hiper-emoţia

Altă formă de parazitare a funcţiei de informare este hiper-emoţia, tot o consecinţă a suprainformării, deşi, ca mod de existenţă, nu reprezintă o noutate. Presa demagogică a cultivat mereu şocul emoţional ori senzaţionalul. Presa demagogică tipărită a existat mereu, ca şi presa riguroasă, cu respect pentru informaţia verificată, netendenţioasă. Televiziunea, cu importanţa sa imensă printre celelalte mijloace de informare în masă, cu predilecţie către spectacol şi către eveniment, a resuscitat înclinaţiile mai vechi ale presei tipărite pentru hiper-emoţie. În România, cea mai evidentă cultivare a hiper-emoţiei o susţine emisiunea “Surprize, surprize” a Andreei Marin, de pe TVR1, ea preluând însă formule deja consacrate de multă vreme, în special în ţările latine (mai ales în Spania, al cărei model a şi fost “transplantat”). Numai că fenomenul a fost “transplantat” şi în jurnalele TV, cu urmările de rigoare. “În fascinaţia sa pentru ”spectacolul evenimentului”, jurnalul tv a deconceptualizat informaţia şi, încet, a aruncat-o în mlaştina pateticului. A stabilit în mod insidios un fel de ecuaţie informaţională nouă care ar putea fi formulată astfel: “dacă emoţia pe care o resimţi când priveşti jurnalul tv este autentică, informaţia este adevărată”. În felul acesta a fost acreditată ideea că informaţia – oricare informaţie – poate fi totdeauna simplificată, redusă, convertită în spectacol de masă şi descompusă într-un anumit număr de segmente-emoţii, întemeindu-se pe ideea, foarte la modă, că ar exista o “inteligenţă emoţională”. Existenţa acestei “inteligenţe emoţionale”, în viziunea promotorilor săi, ar justifica orice trunchiere, orice schematizare a realităţii. Informaţia documentată, analiza şi dezbaterea sunt considerate “factori de monotonie” şi, firesc, neagreate.

Sigur că mimetismul mediatic şi hiper-emoţia nu sunt singurii perturbatori ai informaţiei în drumul ei de la sursă (eveniment) până la destinatar (public). Însă i-am amintit aici, în primă instanţă, pentru că sunt exponenţi ai suprainformării, deci ai ultimei modernităţi şi pentru că, din punct de vedere didactic, este util să exemplificăm, atunci când se iveşte prilejul. Informaţia a fost şi va mai fi multă vreme “vânată” de pericole care vin din toate direcţiile, va fi, deci, distorsionată.

Un prim nivel de “virusare” se găseşte la nivelul tehnologiei. Problemele care ţin de echipamente, de canale, de prelucrare tehnică, transport la distanţă, codare, decodare şi recepţie le vom aborda în capitolele dedicate fiecărui mijloc în parte.