Au existat, din partea unor cercetători, tentative de imaginare a unei societăţi moderne în absenţa mass-media. Aceştia au recunoscut că, deşi critic al comunicării de masă, văzându-i acesteia numai neajunsurile, numai bilele negre, nu poţi imagina, în chip cu totul serios, existenţa umană, de acum şi din viitor, altfel decât însoţită, ori chiar profund influenţată, de către mass-media. Mass-media, studiate cel mai adesea printr-o grilă interpretativă generată de conceptul multifuncţional numit schimbare, pot fi considerate ca fiind importante instrumente ale stabilităţii unei societăţi. În istorie, se poate costata că, deşi au suferit continuu ameliorări, modernizări ori chiar salturi tehnologice, mijloacele de comunicare de masă, pe importante perioade de timp, n-au fost transformate radical, constituind sisteme relativ stabile. Iar această stabilitate a sistemului mass-media este un corolar al capacităţii sale continue de a oferi funcţii necesare existenţei şi reproducerii sistemului social. Funcţiile pe care sistemul mass-media le oferă la nivel social consolidează, deci, stabilitatea sa şi, atâta vreme cît societatea le reclamă drept necesare, cu oricâte shimbări tehnologice ale unor mijloace, cu oricâte modificări impuse de noi realităţi ştiinţifice dedicate comunicării, sistemul mediatic va supravieţui. Televiziunea, pentru că deocamdată ocupă încă prim-planul mediatic şi atrage atenţia în cel mai provocator grad, este considerată de mulţi cercetători drept principal sintetizator şi interpret al ideologiei dominante, influenţând astfel “modul în care oamenii descifrează chiar şi cele mai fundamentale trăsături ale societăţii lor. Acestea includ nivelurile de violenţă ale societăţii, compoziţia şi rolurile rasiale şi sexuale, aşteptările şi alternativele politice”. George Gerbner şi Larry Gross susţin că televiziunea “este o agenţie a ordinii consacrate şi, ca atare, serveşte în primul rând la extinderea şi menţinerea, mai degrabă decât la modificarea, ameninţarea sau slăbirea concepţiilor, convingerilor şi comportamentelor convenţionale. Principala ei funcţie este aceea de a răspândi şi a stabiliza configuraţiile sociale“. Asemenea fraze, dacă nu au rolul de a nedumeri de-a dreptul, oricum, pun serioase şi mari semne de întrebare cititorului care vede cel mai adesea în televiziune principalul său canal de informaţie şi de divertisment. Oare nu exagerează aceste consideraţii, în dorinţa lor de a vedea peste tot coerente rezolvări şi conspiraţii îndelung moşite? Nu sunt oare lucrurile mai simple, mai puţin esoterice şi mai deschise privirilor venite de oriunde? Să spunem, deocamdată, că această viziune “ideologică” referitoare la televiziune s-ar putea să nu acuze pe nimeni, s-ar putea ca, în măsura în care mass-media au apărut ca urmare a împlinirii unui set de condiţii politice, economice şi culturale (vezi prima întrebare punctată de M. DeFleur), în mod obiectiv, comunicarea să fie “dependentă” de societatea care-i facilitează evoluţia, mai ales comunicarea de masă. Vom vedea mai departe cum stau lucrurile. Acum, să spunem doar că, într-adevăr, complexitatea sistemelor mediatice nu fac deloc uşoară sesizarea acestor aspecte importante. Apar în lumea occidentală, anual, serioase lucrări de cercetare pe teme de mass-media, studii pertinente propuse de oameni ultraspecializaţi în fenomenele informaţionale şi totuşi discuţiile, pe acest fabulos teritoriu, nu dau semne că în curând se vor încheia. Dimpotrivă. Se găsesc mereu noi unghiuri de abordare, mai eficiente, mai promiţătare în consecinţe, mai inteligente şi mai capabile să explice fenomenul public numărul unu – comunicarea. Şi, trebuie s-o spunem, toate aceste cărţi, studii ori dezbateri sunt provocatoare. Şi necesare. Bibliografiile domeniului devin, pe zi ce trece, tot mai ameţitoare, de neneglijat, adunând, deja, în jurul conceptului de comunicare, specialişti din zone ştiinţifice mai diverse decât s-ar fi putut bănui chiar numai în urmă cu doar câţiva ani. Se poate detecta, cu unelte minime, o furie a comunicării peste tot în lume, dublată de un efort de interpretare la fel de tenace şi de ambiţios. Suntem, probabil, condamnaţi la comunicare, intraţi definitiv sub zodia acestui vechi şi modern concept, obligaţi să ne privim în apele oglinzilor propuse de mass-media şi încălziţi de un soare mediatic pe care de cele mai multe ori îl confundăm cu soarele autentic al vechii lumi.

Semnificaţia, locul şi funcţiile mass-media în societate sunt studiate cu minuţie, fiind proiectate noi teorii ale comunicării, seducătoare şi pline de reflecţii inteligente. Specialiştii noului teritoriu au parte de un statut privilegiat: “celor ce se consacră profesional comunicării mediatice, celor ce se situează constant atât de aproape de izvoarele actualităţii, mass-media le conferă un soi de aură sau de autoritate “. În toate statele democratice, recunoscându-li-se drepturile de a informa, comenta şi critica, precum şi rolul de vector al emancipării, mass-media sunt, implicit, considerate a constitui “centrul vital al vieţii publice”.

În 1947, în SUA, nou constituita Comisie a libertăţii presei – Commission on Freedom of Press – publică raportul intitulat O presă liberă şi responsabilă care va genera, în lumea anglofonă, Teoria responsabilităţii sociale a presei. Teoria aceasta a impulsionat definirea funcţiilor mediatice, funcţii care, deşi s-au manifestat, în timp, şi alte opţiuni, şi-au păstrat, fiind fundamentale, valabilitatea.

Commission on Freedom of Press a precizat cinci criterii (standarde) pentru evaluarea corectitudinii şi performanţelor demersului jurnalistic şi ale instituţiilor mediatice. Acestea sunt:

1) Relatarea veridică, inteligentă şi coerentă a evenimentelor curente, relatare căreia i se conferă o semnificaţie.

2) Media constituie un forum pentru comentarii şi discuţii critice.

3) Presa trebuie să reflecte proporţional diversele grupuri care formează societatea în ansamblu.

4) Prezentarea cerinţelor şi valorilor pe care le are societatea; explicitarea acestora.

5) Presa trebuie să asigure accesul deplin la informaţiile curente.

Comisia a apărut ca urmare a unor vii discuţii din societatea americană, imediat după război, dezbateri care deplângeau caracterul prea comercial şi partizanatul presei. Criticilor virulente le-a urmat necesitatea de a se postula responsabilitatea socială a presei, ajungându-se, astfel, la cele cinci etaloane, care, toate, referă asupra a ceea ce se numeşte relaţia dintre mass-media şi societate. Din ele rezultă principalele funcţii mediatice: a) de informare (diseminarea informaţiei), b) de interpretare (comentarea faptelor), c) de exprimare (expresivă) şi d) funcţia critică.

Încă din anii ’60, au existat cercetători – precum Joseph Klapper, unul dintre pionierii studiului audienţelor şi efectelor mass-media – care au înţeles că mijloacele de informare în masă au mai degrabă rolul de a întări comportamentele şi atitudinile existente decît de a provoca schimbarea acestora. Acum, există aproape unanimitate printre analiştii fenomenelor mediatice în a susţine că mass-media au funcţia de a întări şi confirma regulile societăţilor în care se manifestă. Acest fapt nu este contrazis nici de frecventele prezentări ale unor comportamente antisociale ori deviante de la normele social acceptate. Şi asta pentru că mediatizarea abaterilor, a excepţiilor cristalizează şi revigorează noi solidarităţi ori chiar solidarităţi latente, neexprimate, suscită consensul. “Consensul social poate fi un mijloc mai eficient de control decât coerciţia sau forţa”, ţine să precizeze J.Lull, în dorinţa sa de a demonstra că mass-media pot fi instrumentele, de cele mai multe ori extrem de subtile, de susţinere a ideologiei dominante dintr-o societate şi de impunere a hegemoniei unui grup social asupra altor grupuri. Ne-am putea gândi oare că două posibile astfel de grupuri ar putea fi constituite de “grupul ofertanţilor” (de orice natură ar fi oferta: tehnologică, economică, turistică, politică etc.) şi “grupul cumpărătorilor”? Poate că, deşi simplistă, această ipoteză de lucru ar putea semnifica destul de adecvat gradul de complexitate a relaţiilor de “putere” din lumea de astăzi, trecând peste (sau nerămânând la) de-acum uzatele şi desemantizatele relaţii hegemonice din lumea politică.

Dar să ne întoarcem la Commission on Freedom of Press, în America anului 1947. Pentru această comisie, funcţiile mediatice nu se pot exprima decât datorită consensului care se realizează între mass-media, public (audienţă) şi autorităţi. Sintagma “responsabilitatea socială a presei” solicită, automat, o redefinire a conceptului de “libertate a presei”, o schimbare de perspectivă prin care să se instituie continua interdependenţă cu ceilalţi doi actori care ies, acum, la rampă cu motivaţii precise: publicul şi autoritatea. Aici, se observă, se mută, de fapt, nişte accente dinspre individ către societate, căutându-se împlinirea unei relaţii de echilibru (prin interdependenţa postulată) între drepturile private şi dreptul public. Totodată, cu acest prilej, se insistă pe importanţa şi prioritatea pozitivităţii presei, adică pe libertatea sa de a face ceva şi nu pe libertatea de a face opoziţie, autorităţii revenindu-i obligaţia de a sprijini programatic libertatea presei.

“Nimeni nu poate contesta faptul că presa răspunde unor nevoi şi aspiraţii, clare sau difuze, ale indivizilor şi colectivităţilor – fiind modelată, astfel, de solicitările sau de aşteptările acestora – şi că, simultan, ea exercită o seamă de influenţe asupra vieţii sociale, modificând acţiunile indivizilor şi grupurilor”. Există, deci, o relaţie biunivocă între mass-media şi audienţa sa, relaţie ce face obiectul de studiu pentru specialişti din cele mai variate domenii, care încearcă să descifreze cât mai exact natura, funcţionarea şi consecinţele acestei interacţiuni fundamentale a lumii noastre. În aceste studii, accentele cad pe dinamica relaţiei dintre emiţător şi receptor, modelul psihologic (behaviorist) – care a explicat multă vreme procesele comunicării utilizând principiul determinist clasic al cauzalităţii liniare, neinteresându-se de receptare şi nici de contextele socio-culturale ale producerii mesajelor – fiind reţinut doar în datele sale istorice şi în interesul pe care l-a acordat emiţătorilor. Relaţiile de interdependenţă pe care presa le susţine cu instituţiile sociale, politice, culturale ori economice stârnesc enorme energii de înţelegere, explicare şi redefinire a unui întreg cadru general, supus mereu înnoirilor, contestaţiilor şi apariţiei de noi şi provocatoare ipoteze. Ţine de evidenţă că acum problemele care sunt legate de tehnicile de producere şi difuzare a mesajelor au trecut în plan secund, prim-planul find captat de cercetările care vizează clarificarea cadrului relaţional dintre mass-media şi societate. Aceste relaţii sunt discutate preponderent printr-o serie de concepte care au centrul de interes axat pe trei termeni: funcţiile presei ori consecinţele globale, efectele presei şi rolurile presei. Mass-media sunt considerate, în unele formulări, sisteme de conectare a indivizilor cu câmpul social, dar şi elemente ale acestui câmp. Deci, forţând uşor lucrurile pentru a reliefa impactul mediior şi importanţa lor covârşitoare în ansamblul relaţiilor care se stabilesc în societate, putem spune, pe baza afirmaţiei de mai sus, că indivizii sau subgrupurile sociale se conectează prin mass-media (şi) la mass-media. Deşi pare autarhică această formulare, ea nu face decât să reliefeze un adevăr, dar şi să evidenţieze importanţa studiului, extrem de laborios şi de necesar, al mass-media. Apariţia teoriilor comunicării de masă şi continua lor proliferare se petrec într-un orizont de aşteptare dinamic. Echilibrul social este precar în absenţa reflecţiei profunde şi sistematice asupra fenomenelor care ţin de comunicare, adică asupra fermentului social care semnifică interdependenţa funcţională dintre indivizi, grupuri şi asigură adaptarea lor reciprocă în ansamblul social.

Paradigma funcţionalistă a comunicării a impus analizarea mijloacelor de informare în masă prin deschiderile operate de două întrebări fundamentale: a) Ce fac mass-media din individ ? şi b) Ce face individul din (sau cu produsele) mass-media? Pentru a se putea oferi un răspuns convenabil primei întrebări s-a ajuns la cercetările privind audienţa şi efectele mass-media. A doua întrebare a generat studierea utilizărilor şi a gratificaţiilor, adică a satisfacţiilor care sunt căutate în mass-media.

Originalitatea investigaţiilor funcţionaliste rezidă în accentul pe care îl pun pe receptivitatea destinatarului şi în studierea acestei receptivităţi, interesându-se de aşteptările, cerinţele ori nevoile publicului în raport cu frecventarea mass-media. Abordările media prin prisma nevoilor receptorilor comunicării vor părea mai târziu unilaterale, dar în anii ‘60-’70, când au debutat, au reprezentat o adevărată schimbare de macaz, au deschis perspective importante de studiu şi de înţelegere. Audienţa, din pasivă, devine dinamică şi activă, iar interacţiunea acesteia cu media presupune intenţionalitate şi căutare de diverse satisfacţii. Apoi, este reliefată concurenţa căreia îi sunt supuse mass-media prin existenţa altor surse care pot oferi gratificaţii şi recompense ori împlinirea diverselor nevoi umane. Apare, astfel, o nouă întrebare: cum şi de ce folosesc oamenii media?

Chiar şi numai din această întrebare se poate observa schimbarea de perspectivă: receptorul (pasiv) devine utilizator al conţinutului comunicării, îşi modifică, deci, identitatea. “Funcţia este contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe din care face parte, contribuind la menţinerea şi dezvoltarea acestuia” (Dicţionarul de sociologie , C. Z a m f i r, L. V l ă s c e a n u , 1993). În Dicţionarul de sociologie, coordonat de Gilles Ferreol (Polirom, 1998), funcţia este definită ca fiind o relaţie între două sau mai multe elemente, caracterizată printr-un rol sau prin finalitate. Rolul activ şi comportamentul selectiv al publicului faţă de mass-media au fost sesizate încă din anii ’40, datorită studiilor cercetătorului american Paul Lazarsfeld care s-a preocupat de impactul radioului şi al presei scrise asupra comportamentului electoral şi al celui de cumpărare a unor produse. Momentul de început în cercetările care vor fi integrate într-un model funcţionalist de studiu al mass-media este acela al analizei campaniei electorale din 1940, care i-a avut ca protagonişti pe Wendell Wilkie şi Franklin Delano Roosevelt, acesta din urmă candidând pentru un al treilea mandat de preşedinte al SUA. Mai târziu, în 1944, când Lazarsfeld, Gaudet şi Berelson îşi fac publice concluziile, s-a putut constata că efectul de confirmare este principalul rezultat al influenţei presei, un număr de factori intermediari interpunându-se între media şi receptori. Între 1948 şi 1950, Harold D.Lasswell, R.K. Merton şi P.Lazarsfeld enunţă primele definiţii (denumite acum “clasice”) ale funcţiilor mass-media. Paradigma funcţiilor mass-media elaborată de Lasswell are trei componente: 1) funcţia de supraveghere a mediului: culegerea şi difuzarea informaţiilor, 2) funcţia de corelare a diferitelor părţi ale societăţii (interpretarea informaţiei), 3) funcţia de transmitere culturală (de la o generaţie la alta). În anul 1960, sociologul Charles R. Wright publică studiul intitulat “Analiza funcţională şi comunicarea de masă”, unde notează că mass-media satisfac nevoi globale ale sistemului social (e.g. ordinea, integrarea, continuitatea, adaptarea, motivaţia) şi că, astfel, contribuie la funcţionarea subsistemelor sociale sau chiar a societăţii în ansamblu.

Malcolm Willey, citat de Ioan Drăgan în hiperdocumentata sa lucrare, răspunzând la două întrebări (Care sunt funcţiile îndeplinite de ziar? Ce nevoi individuale sau colective satisface ziarul?), găseşte că presa (ziarul ) îndeplineşte cinci principale funcţii: 1. obţinerea de informaţii, de noutăţi; 2. analiza şi explicarea evenimentelor – ştirilor; 3. oferirea unui cadru general de referinţă pentru cunoaştere; 4. divertisment şi 5. obţinerea cunoştinţelor cu caracter enciclopedic. În 1978, se publică Raportul interimar asupra problemelor comunicării în societatea modernă alcătuit de Comisia internaţională UNESCO de studiere a comunicării contemporane, condusă de Annan, care defineşte tot cinci funcţii ale mass-media exercitate la nivel individual, social şi internaţional:

1. funcţia de informare – colectarea şi tratatarea informaţiilor – asigură transparenţa raporturilor sociale şi difuzarea elementelor de cunoaştere, de judecată şi de opinie necesare înţelegerii mediului social înconjurător; este o funcţie a procesului democratic.

2. funcţia de persuasiune, motivaţie şi interpretare legată de exercitarea controlului social, organizarea activităţilor colective, asigurarea coerenţei acţiunilor publice şi de efortul de convingere şi conducere pentru atingerea unor obiective comune; funcţia de persuasiune vizează dezvoltarea economică şi socială.

3. funcţia de educaţie şi de transmitere a moştenirii sociale şi culturale este exercitată în vederea finalităţii informării şi educaţiei, informaţiile procurând datele şi trezind curiozitate faţă de probleme a căror înţelegere, conştientizare şi soluţionare sunt favorizate de educaţie.

4. funcţia de socializare menită să faciliteze participarea indivizilor şi colectivităţilor la viaţa publică, la elaborarea şi luarea deciziilor; schimbul şi difuzarea informaţiilor facilitează interacţiunea socială şi permit oamenilor să ia parte la soluţionarea problemelor – această funcţie este solidară cu democratizarea vieţii publice.

5. funcţia de loisir şi de divertisment se exercită în modalităţi diverse, depinzând de varietatea contextelor culturale şi a gradelor de evoluţie, fiind legată de îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Mulţi cercetători au identificat şi propus un număr important de funcţii, justificându-şi, de cele mai multe ori coerent, opţiunile. Să mai amintim câteva posibile denumiri de funcţii ale presei: de evaziune, de coeziune socială, de distribuire a cunoştinţelor, de depozitare a actualităţii, de ghid al actualităţii, de recreere, de purificare, de socializare (oferă material pentru discuţiile interumane), de identitate, de mitologizare (creează modele simbolice), de compensare (oferă experienţe afective).

Importante sunt şi funcţiile amintite de Melvin L.DeFleur: funcţia presei de construire a semnificaţiilor, funcţia presei de stabilire a ordinii de zi şi funcţia mass-media de modelare a limbii.

“Funcţiile reprezintă dimensiuni cu valoare analitică în studierea consecinţelor mesajelor difuzate prin sistemul comunicării de masă. (…) Informaţiile difuzate au global o funcţie socială de avertizare şi prin aceasta de facilitare a integrării sociale. Mass-media tind să joace mai curând un rol funcţional; prin mesajele receptate oamenii sunt într-un fel pregătiţi să răspundă la cerinţele cotidiene ale funcţionării societăţii”. Dar funcţiile nu pot defini, în toată complexitatea ei, relaţia pe care mass-media o întreţine cu întreg câmpul social. “Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de influenţe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul “funcţie” cumulează frecvent cele trei posibilităţi enumerate mai sus. (…) Expresia “funcţia de informare a presei” poate fi tradusă prin trei sintagme diferite:

a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat – funcţie;

b) presa are misiunea de a informa publicul – rol;

c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gîndirea şi comportamentul publicului – rol.

În primul caz, faptul că “presa ne informează” apare ca o consecinţă a existenţei sistemului mass-media”. Problema funcţiilor este una din cele mai controversate chestiuni teoretice legate de existenţa mass-media. Dacă funcţiile şi rolurile presei le analizăm, împreună, în acest capitol, discuţia pe tema efectelor mass-media o amânăm către sfîrşitul cursului, din considerente didactice de gradare a cunoştinţelor. Şi aceasta deoarece efectele necesită, în opinia noastră, un nivel de înţelegere “încărcat” cu aproape toate noţiunile pe care le reclamă (incumbă) un excurs printre formele cele mai importante în care mediile s-au cristalizat. Trebuie să devoalăm faptul că operaţiunea de separare a funcţiilor mass-media este un exerciţiu uşor forţat, având o relevanţă cvasi-teoretică, didactică chiar (şi, să nu uităm, istorică), deoarece complementaritatea lor face ca, în practică, distincţiile efectuate aici să se estompeze în bună măsură. Totuşi, să continuăm excursul printre funcţiile care s-au reliefat în timp drept utile, cel puţin în primă instanţă, pentru studiul proceselor care au făcut să progreseze înţelegerea complexelor relaţii pe care mass-media le “întreţin” cu întreaga problematică socială. De aceea, am selectat, din generoasa ofertă făcută vreme de cincizeci de ani, adică din 1948 încoace, de către cercetătorii din toată lumea, doar un set de şase funcţii ale mass-media, urmând ca, în final, să amintim numai câteva care au jucat, deja, un rol istoric sau unul eficace. Cele şase funcţii pe care le-am selectat spre analizare le considerăm dominante. Oricum, acestea, aproape toate, suportă un număr de combinaţii posibile. Ele sunt :

1. funcţia de informare

2. funcţia de corelare (interpretare)

3. funcţia de comunicare (legătură)

4. funcţia cultural-educativă

5. funcţia de evaziune (divertisment, psihoterapeutică, de identificare)

6. funcţia publicitară

La acestea se pot adăuga alte funcţii (critică, polemică).

căutare personalizată

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships