Ideea concesionării unui bun public a fost prezentă încă din dreptul roman, însă fundamentele instituţiei concesionării pentru bunurile private se regăsesc abia în Evul Mediu. După căderea Imperiului Roman, se încetăţeneşte obiceiul de a transforma folosinţa pământului în ceva perpetuu, bazat pe un contract şi în schimbul unei rente, concesionarul avea doar posesiunea şi folosinţa, iar proprietarul originar putea păstra proprietatea bunului concesionat. Asupra acestor pământuri guvernau concomitent două drepturi perpetue ,şi anume, dreptul proprietarului originar, care avea domeniul eminent, şi dreptul concesionarului, care avea domeniul util
Cu timpul, dreptul concesionarului capătă forţă, pe când cel al seniorului devine tot mai simbolic, începând să fie uitat. Aşa se explică de ce concesionarul apare, din punct de vedere al istoriei, treptat, ca singurul proprietar legitim, iar redevenţa pe care trebuia să o plătească seniorului este o sarcină apăsătoare şi cei care primeau redevenţă încep să fie priviţi ca nişte paraziţi sociali. În Evul Mediu, concesionarea bunurilor domeniului public era sursă de venituri pentru monarhi, mijloc al luptei politice şi modalitate de răsplătire a loialităţii.
Concesionarea s-a extins astăzi, nu se mai concesionează doar pământuri, ci şi alte bunuri, inclusiv servicii, care aparţin fie statului, fie unităţilor administrativ-teritoriale ori instituţiilor publice.
Serviciile publice ocupă un rol important în viaţa unei comunităţi, de aceea se urmăreşte o cât mai bună administrare şi valorificare a acestora.
Există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o persoană publică ( stat, comunităţi locale, instituţii), fie de către o persoană privată ( fizică sau juridică). Persoana publică poate gestiona un serviciu public fie în regie proprie, fie printr-o instituţie specializată, iar persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri :în baza unui contract admnistrativ, in baza unui contract de locaţie, prin delegare dată de autoritatea administraţiei publice locale, prin concesionare. Trebuie făcută distincţia între arendarea serviciilor publice, recunoscută în legislaţia altor state, dar interzisă în România.
Autorităţile publice au dreptul de a încredinţa gestiunea serviciilor publice intuitu personae, indifferent dacă agentul este public sau privat. Desigur , nominalizarea prestatorului de servicii se face potrivit unei proceduri, de exemplu licitaţia. Transparenţa acestei proceduri este un aspect necesar în ceea ce priveşte încredinţarea spre gestionare a unui serviciu public, întrucât publicitatea aduce în concurenţă mai mulţi agenţi economici candidaţi , urmând să fie ales cel mai bun candidat.
Literatura de specialitate a reţinut aşadar mai multe modalităţi de gestiune a serviciilor publice, cum ar fi asocierea în participaţie (art.251 din Codul Comercial ),regia proprie ( este gestionat direct de către autoritatea publică care l-a înfiinţat), franciză, locaţie de gestiune, gestiune delegată unilateral.
Ne interesează în mod deosebit concesionarea, întrucât este cea mai uzuală modalitate de gestionare a serviciilor publice utilizată actualmente în ţara noastră.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
