Evolutia societatii in plan economic, social, cultural se intemeiaza pe activitatea spirituala, pe activitatea de creatie, relatia dintre progres si creatie fiind o relatie directa. Cu toate acestea recunosterea si protectia reala a dreptului de autor asupra operelor lor, apare foarte tarziu. Digestele par a contine referiri la toate reglementarile juridice existente in Roma. Unele analize au ajuns la conluzia ca in continutul digestelor nu se fac referiri si la dreptul de autor. La o cercetare mai atenta s-a constatat ca cuprind mentiuni cu referire la furtul de manuscrise, bunuri distinse intre cele ce faceau obiectul sustragerii.
Din aceasta imprejurarea s-a tras concluzia ca manuscrisele nu erau considerate doar bunuri cu valoare economica dar si legate de persoana creatorului a carei opera era continuta de manuscris, deci erau legate de creatia spiritului.
In prezent, autorul unei creatii literare, artistice, stiintifice sau a altor asemenea opere, dobandeste 2 categorii de drepturi subiective civile :
            a)un drept de proprietate pur si simplu care se poarta asupra obiectului materiaal in care s-a concretizat creatia cum ar fi : manuscris, pictura, sculptura ce-si gasesc protectia juridica in dreptul comun cum ar fi codul civil si alte izvoare de drept civil.
            b)un drept de autor asupra creatiei propriu zise care se protejeaza prin norme juridice instituite de legea privind drepturile de autor si drepturile conexe.
Intre a) si b) exista deosebiri de substranta sub aspectul lor juridic. Dreptul autorului se reducea in antichitate la dreptul asupra manuscriselor, iar manuscrisele faceau obiectul comertului. E de observat ca dupa moartea lui Eschil, atenienii au permis altor poeti sa reia tragediile acestuia sub aceeasi forma sau intr-o forma modificata. Chiar si fiul acestuia, Eufarion, prezinta tragedii ale tatalui sau inclusiv cele care nu fusesera prezentate, dar el a actionat ca un succesor al lui Decuius in sensul ca a dobandit elementul activ patrimonial de la autorul manuscrisului, dar nu ca un drept al autorilor al acestor tragedii.
Se cunoaste o singura protectie carcateristica dreptului de autor : sanctionarea prin blam public a plagiaturilor in Alexandria, ceea ce inseamna ca intr-o anumita masura se recunoaste un drept moral asupra manuscrisului.  
Conceptia asupra drepturilor de autor nu s-a schimbat in Evul Mediu, dar aceasta e perioada in care se dezvolta industria copistilor si dreptul exclusiv de transcriere a manuscriselor. Initial, dreptul de transcriere a fost monopolul calugarilor. Mai tarziu a devenit o industrie in mana universitatilor si in acest domeniu s-a confirmat regula potrivit careia reglementarea legala este ulterioara aparitiei realitatii sociale, pe care o urmeaza nu o precede. Nici in prezent problemele legate de izvoarele de drept civil nu se prezinta astfel.
Notiunea de izvor de drept civil are 2 sensuri :

     *conditii materiale de existenta care au menirea de a determina elaborarea unor norme juridice care sa reglementeze situatiile practice ivite intre timp si formele specifice de exprimare a normelor juridice de drept civil. Cu alte cuvinte, normele de drept civil sunt nascute depasite intrucat legiuitorul niciodata nu poate sa prevada in ipotezele normelor juridice, toate aspectele si amanuntele pe care le ridica viata de zi cu zi. Din aceste considerente se trage concluzia ca judecatorul in curs aplica izvoarele de drept civil, recurge la interpretarea normelor juridice prin aplicarea acestora la situatia de fapt pe care el a stabilit-o cu ajutorul probelor administrative. Judecatorul insa nu face legea ci numai o aplica. Astfel pentru reglementarile juridice a dreptului de autor a fost nevoie sa se recunoasca mai multe conditii :
            1)Existenta unor mijloace tehnice care sa serveasca la multiplicarea, comunicarea, difuzarea operelor asigurandu-le astfel o sursa de venit pt cei implicati.
            2)Progresul culturii sa faca posibila cererea relativ mare de opere multiplicate, sa determine cresterea numarului de opere scrise.
            3)Gratie recunoasterii rolului permanent al spiritului in societate, autorii sa dobandeasca o pozitie suficient de puternica pentru a obtine protectia intereselor legitime.
Mijloacele tehnice au constat in aparitia in Europa a tiparului cu litere mobile inventat de Guttenberg in 1445, iar celelalte conditii au fost asigurate de Renastere. S-ar putea spune ca aparitia tiparului a fost o necesitate pentru recunoastere si totodata un produs al Renasterii. Dupa aparitia tiparului munca autorilor si industria de librarie au devenit rentabile deoarece cartile noi apar intr-un ritm crescut, se multiplica si se difuzeaza mai repede intrucat conducatorii simt ei insasi nevoia adoptarii unor norme juridice care sa se controleze daca nu creatia insasi macar raspunderea ei. Astfel apar importante componente a ceea ce constituie dreptul de autor. Printre mijloacele de control adoptate de conducatorii din acea vreme se afla si privilegiile acordate pentru tiparirea si difuzarea acelor lucrari.
Exemplu privilegiul acordat lui Herman in Republica Venetia.
Privilegiile au ca scop protejarea publicatiilor librariilor si tipografiilor dar si a librariilor si tipografiilor in parte.  Indirect era asigurata si protectia autorilor.
In Franta, sub Ludovic al XI-lea, tiparurile erau libere, iar mai tarziu sub Francisc I, a fost interzis librariilor si tipografiilor sa publice sau sa vanda ceva, fara autorizarea prealabila a Universitatii si a Facultatii de Teologie. In Franta, protectia presupunea si autorizatia care nu se dadea pentru o carte a altor persoane. Prin neutralizarea publicarii creatiei altor persoane se prevenea plagiatul.
Prin acordarea privilegiului de tiparire si difuzare tipograful si librarul care primeau privilegiul aveau exclusivitatea drepturilor asupra operatiunilor respective si a veniturilor realizate, iar autorul aflat in viata nu le ceda manuscrisul decat in conditiile respectarii principiului libertatii contractuale.
            Daca un tert intra in posesia manuscrisului, nu putea trage nici un folos material pentru ca nu-l putea publica si nici nu obtinea un alt privilegiu.
            Breslele ca organizatii ale mestesugarilor, ale viitoarei burghezii erau si detinatoare ale unor secrete de fabricatie si in acelasi timp si a unor privilegii. In acest context trebuie inteleasa si acordarea unor privilegii de tiparire si difuzare ca exclusivitati, fie ca ele decurg din traditie sau din lege iar o asemenea exclusivitate oferea avantaje economice importante. Exclusivitatea decurge din retinerea unor secrete de fabricatie a ………   a carei idee se face simtita la sfarsitul secolului 17. Trecand prin momente precizate, raportul dintre autor si ceilalti membri ai societatii in legatura cu opera lor conduc la cele dintai preocupari teoretice ale dreptului de autor propriu-zis abia la inceputul secolului 18. In aceasta perioada apare conceptul moral de furt al unei opere, al carui continut consta in prezentarea , utilizarea unei opera straine fara acordul autorului sau, mai grav ca fiind a altui decat a autorului.
Dreptul autorului asupra operei sale este un drept de proprietate supus regimului juridic al proprietatii.
            Drept urmare, operele achizitionate sunt proprietatile dobanditorului, iar imprimarea si reimprimarea lor constituie dreptul sau exclusiv.operele achizitionate sunt proprietatea dobanditorului iar imprimarea si reimprimarea lor constituie dreptul sau exclusiv.
            Librariile si imprimariile au facut obiectul unor regulamente edictate in Franta in 1777 , dar o adevarata reglementare a drepturilor autorilor o contine Decretul 10/1793. Prin acest decret se instituie o folosinta viagera pentru autor si un uzufruct de 10 ani in favoarea mostenitorilor dupa care opera I se atribuie domeniului public.
            A trebuit sa se astepte revolutia franceza si mai ales sfarsitul secolului trecut pentru a fi recunoscute autorilor drepturile asupra operelor lor.
In Anglia a fost adoptata ceea ce se poate considera prima lege a dreptului de autor in 1709. Prin aceasta lege se atribuie un drept de reproducere a cartilor imprimate autorilor si mostenitoilor lor pe o perioada de 21 de ani.
            Reglementari similare au fost adoptate in 1790 de Congresul SUA. Tarile Romane nu au cunoscut reglementari in materia dreptului de autor decat prin legea presei in 1862, care a fost adoptata in timpul domniei lui Al.I.Cuza. Aceasta lege contine un capitol special consacrat drepturilor autorilor de opere literare si artistice. Dreptul de autor era asimilat unui drept de proprietate. Tiparirea, reproducerea sau imitarea unei opere fara consimtamantul autorului era sanctionata prin confiscarea exemplarelor si plata unei amenzi echivalente cu pretul a 1000 de exemplare din editia originala. Desi legiuitorul roman a avut in vedere preocuparile anterioare mentionate, primul act normativ care a dorit sa reglementeze pe larg un domeniu de drept de proprietate intelectuala a fost legea 15/1879 privind marcile de fabrica si de comert 30 mai 1879  –  Regulamentul asupra marcilor de fabrica si de comert.
            Putem spune ca in Romania in 1879 existau reglementari legale in ambele ramuri ale proprietatii inteletuale : dreptul de autor, dreptul proprietatii industriale.
            Specificul dezvoltarii economiei societatii romane a determinat in 1967 sa existe o preocupare speciala pentru ocrotirea drepturilor autorilor asupra operelor lor, astfel in 1923 a intrat in vigoare legea proprietatii intelectuale si artistice, una dintre cele mai complete si moderne din epoca.
            Legea contine sub aspect formal 2 idei esentiale : Protectia drepturilor autorilor era asigurata fara a fi necesara indeplinirea prealabila a vreunei formalitati, deci, vocatia la protectie juridica a unei opere literare, artistice, stiintifice sau a unor alte asemenea creatii se realiza si se realizeaza si in present fara a fi nevoie de indeplinirea vreunei conditii de fond privind obiectul sau subiectele creatiei pe de o parte, sau de o forma pe de alta parte cum se intampla in ipotezele obiectelor protejate prin norme juridice care vizeaza apararea proprietatii industriale. Beneficiul acestei protectii era recunoscut in mod egal si strainilor fara sa trebuiasca vreo conditie de reciprocitate.
            Sub aspectul drepturile subiective recunoscute si ocrotite, legea face distinctie intre drepturile patrimoniale si cele morale. Autorilor de opere literare sau stiintifice, compozitorii, pictorii, arhitectii in general, toti creatorii unei opere intelectuale beneficiau pe tot timpul vietii lor de dreptul exclusiv de a publica opera, de a o exploata, de a o vinde, a o reprezenta, a o executa, de a o dona sau lasa mostenire prin testament.
            In caz de transmisiune a operei, autorul sau mostenitorii sai pastrau dreptul moral, inalienabil sau care nu puteau face obiectul unei renuntari, de a impiedica orice denaturare a ei.
            Legea din 1923 prevedea ca autorul care nu si-a publicat opera in timpul vietii avea dreptul sa interzica prin testament publicarea lor, dar numai pentru o perioada de 30 ani socotita din momentul mortii sale.
            In 1946 legea proprietatii literare si artistice a fost completata de legea privind contractul de editare si dreptul autorului asupra operei literare.
            Decretul 321/1956 privind drepturile de autor a constituit reglementarea principala in materie timp de 40 de ani pana la adoptarea legii 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Aceasta lege a suportat modificari si completari in 2004.

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships