Limbajul este funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni, iar acesta se afla in strinsa legatura cu nivelul de logica a vorbirii. Este o funcţie complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcţii, în special a celor intelectuale şi motorii. înţelegerea cuvintelor impune o percepţie clară şi antrenează memoria semantică, imaginile şi gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă şi voluntară.! In limbaj sunt prezente şi stările afective, influenţând vorbirea şi transmiţându-se celorlalţi. De aceea, poate ar fi mai corect să caracterizăm limbajul mai degrabă ca o activitate, decât ca o funcţie, aşa cum e cazul gândirii. Mijloacele de expresivitate intonatie, pronuntie,accent, intensitatea vociii, gesturi ca mijloace ajutatoare. Intonaţia are multe componente psihice. Cea mai importantã ar putea fi consideratã capacitatea sau tendinţa exteriorizãrii pe plan social a trãirilor emoţional-afective. Astfel, intonaţia bogatã în inflexiuni este caracteristicã indivizilor cu un fond afectiv bogat şi care în acelaşi timp tind, conştient sau mai puţin conştient, sã-şi impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonaţia platã, monotonã, sãracã în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sãrac, fie anumite dificultãţi sau inhibiţii în comportamentul social precum: incapacitatea exteriorizãrii propriilor sentimente, dificultãţi în stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timiditãţii etc. În lectura cu voce tare, intonaţia sãracã, neadaptatã semnelor de punctuaţie, denotã lipsã de exerciţiu în materie de scris-citit. Dar chiar şi în vorbirea liberã intonaţia reflectã pânã la un punct gradul de culturã şi de educaţie al individului.
Pronunţia depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de altã parte de nivelul de culturã generalã şi profesionalã a individului. Ca tipuri se disting: pronunţia deosebit de corectã (reflectând o grijã pentru corectitudine mergând pânã la pedanterie), pronunţie de claritate şi corectitudine medie, pronunţie neclarã, neglijenţã. Menţionãm spre exemplificare: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, contopirea într-un sunet confuz a sfârşitului unor cuvinte, coborârea tonului şi pronunţarea neclarã a sfârşiturilor de frazã.
Accentul • Pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic.
• . Semn grafic pus deasupra unei litere, pentru a marca fie locul şi felul accentului (1) într-un cuvînt, fie altă particulalitatee de pronunţare.
• Accent de intensitate (sau Dinamic, expirator), pronunţare cu forţă mai mare a unei silabe dintr-un cuvînt. Limba romînă, la fel ca numeroase alte limbi moderne, are a. de intensitate. In cuvintele cu mai multe silabe se distinge un a. de i. principal, mai puternic, şi unul sau mai multe a. de i. secundare, mai slabe, despărţite prin silabe total neaccentuate.
• Accent sintactic, accent care scoate în evidenţă un cuvînt dintr-o propoziţie sau o propoziţie dintr-o frază.
• Accent muzical (sau melodic), pronunţare pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt. În numeroase limbi vechi (greaca veche, latina dasică), accentuarea se făcea îndeosebi cu ajutorul a.m. (vocea se ridica aproximativ cu o cvintă). Accentul muzical propriu-zis există, de exemplu, în limbile chineză şi japoneză; adesea el se îmbină cu accentul de intensitate, ca în limbile norvegiană, suedeză, sîrbă sau lituaniană
GESTURILE reprezintã, alãturi de mers şi de modificãrile poziţiei corpului ca atare, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacţiei organismului la o modificare survenitã în mediul exterior sau interior. Rolul lor este acela de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul cu mediul exterior sau interior. Altfel spus, rolul gesturilor constã în încercarea de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul pe o treaptã nouã, superioarã – actul de comunicare fiind în acest caz un COD sintetic de informaţii utile. Gesturile retorice sunt cele care, fie însoţind, fie înlocuind vorbirea, au drept scop sã convingã interlocutorul sau, ceva mai mult, sã provoace acestuia o anumitã stare emoţionalã sau afectivã.
Limbajul gesturilor reprezintã cel mai vechi sistem de comunicare, el apãrând pe scara animalã cu mult înaintea vorbirii. El a servit – şi continuã sã o facã – la comunicarea în special a emoţiilor: frica, mânia, veselia, tristeţea etc. Dezvoltarea vorbirii nu a scãzut cu nimic din importanţa gesturilor ca mijloc de comunicare, cea mai bunã dovadã fiind acea cã adesea abia gesturile care însoţesc un anumit mesaj verbal precizeazã sensul în care trebuie sã fie interpretat acesta.
căutare personalizată