La 4 aprilie 1814, Napoleon, înfrânt, renunţa la tronul Frantei, semnând, la Fontainebleau, primul act de abdicare, iar la 20 aprilie isi lua adio de la ostaşii din garda sa cu cuvinte simple si emoţionante, spunându-le intre altele: ,,Am consimţit sa supravieţuiesc numai pentru a servi inca gloria voastră; vreau sa scriu despre marile fapte pe care le-am savarsit împreuna”. Aşa s-a născut ideea scrierii memoriilor de către Napoleon, idee care se va materializa mai târziu, in timp in care fostul imparat era captiv pe insula Sfânta Elena. Din păcate, memoriile cuprind doar o parte din activitatea sa politica si militară si pentru a le intelege este necesara o privire asupra întregii sale vieţi, care aşa cum avea sa spună el a fost un ,,formidabil roman”.
Viata si opera. In anul 1768 conducatoriii republicii Genova, vindeau insula Corsica, regelui Frantei, Ludovic al 15-lea. Când primele trupe franceze au debarcat ca sa o ia in primire, corsicanii s-au ridicat la lupta pentru a-si apăra libertatea. Sub conducerea lui Pasquale Paoli ei au obţinut iniţial unele succese, dar sosindu-le mari întăriri francezilor ei i-au înfrânt pe rasculati, in anul următor, intr-o lupta foarte sângeroasa. Căpetenia invinsilor s-a refugiat in Anglia si multi dintre locotenenţii acestuia, intre care si tanarul avocat Carlo Bounaparte, s-au aliat noilor stăpânitori. In aceasta atmosfera de depresiune generala, după înfrângerea suferita, s-a născut cel de-al doilea fiu al lui Carlo Bounaparte, la 15 august 1769, la Ajaccio, căruia parintii i-au dat numele putin obisnuit, de Napolione. El isi va franţuzi cu timpul atât numele cat si prenumele si va intra in istorie ca Napoleon Bonaparte
După ce a invatat sa scrie si sa citească in insula natala, micul Napoleon a venit inFranta, unde tatăl sau obţinuse o bursa pentru el, si la vârsta de 10 ani a intrat la şcoala militară din oraşul Brienne. Taciturn, incapatanat, certaret si chiar bataus, n-a excelat la invatatura cu excepţia matematicii, unde isi depasea colegii. După 5 ani, la 17 octombrie 1784, pleca la Paris, unde avea sa urmeze şcoala de ofiţeri de artilerie. Nici aici nu s-a destins in mod deosebit. La vârsta de 16 ani si 15 zile era avansat la gradul de sublocotenent de artilerie si repartizat intr-un regiment din oraşul Valence, in sudul Frantei. Aici isi îndeplinea in mod conştiincios serviciul, iar in orele libere citea, devora cartile. Intr-o perioada de 4-5 ani a acumulat enorme cunostiinte, din toate domeniile, dar a avut predilecţie in materiile de istorie; toata viata avea sa fie un cititor pasionat si ca urmare va fi unul dintre cei mai culţi oameni din epoca sa. Izbucnirea revoluţiei burgheze din Franta, in anul 1789, l-a găsit locotenent de artilerie, in vârsta de 20 de ani. El era adept al ideilor inanitate si valul revoluţionar avea sa-l împingă in primele rânduri ale sprijinitorilor revoluţiei. Răsturnând puterea nobilimii si a clerului si proclamând principiile libertatii, egalitatii si fratiei in toate clasele si paturile sociale, revoluţia franceza extindea si consolida bazele unei noi orânduiri sociale. Monarhii feudali din europa si forţele care ii sprijineau, simţindu-si dominaţia ameninţata, si-au unit eforturile pentru stingerea revoluţiei si restabilirea in Franta a vechilor oranduiele. Atunci masele de oraseni si tarani s-au ridicat la lupta, sub conducerea burgheziei, si insufletite de idealurile revoluţiei au format, cu piepturile lor, un scut de neîntrecut, in fata agresorilor. In anul 1793 armatele franceze strajuiau la hotarul de nord est amenintat de fortele prusiene, la cel de est si la cel de sud amenintate de imperiul hamsburgis, in timp ce o mica grupare comandata de generali nehotarati, lincezea in fata Toulonului ocupat de englezi. Din randurile armatei de Toulon s-a detasat putin figura stranie a unui ofiter de artilerie cu fata bolnavicios de maslinie, cu ochi patrunzatori, cu hainele prea largi, cu palaria prea mare si sabia prea mare pentru trupu-i putintel, care avea sa joace un rol insemnat la eliberarea acestui port si baza navala la Marea Mediterana, ci si in istoria Frantei si in istoria universala. Duap o aventura in Corsica, care putea sa-l coste viata, tanarul Bonaparte se intorsese in Franta, fusese avansat la gradul de capitan, si printr-o intamplare norocoasa, ajunsese in fruntea artileriei armatei de Toulon. Energia sa clocotitoare, activitatea sa neobosita, vaste sale cunostiinte, acumulate in lecturile nesfarsite din anii trecuti, l-au impus tuturor inclusiv comisarilor atasati armatei, dintre care unul era temutul frate al lui Robespiere. Zi si noapte in mijlocul soldatilor, era iubit siapreciat de acestia, care in ziua atacului au urmat cu elan si aplicand cu vigoare planul intocmit de el au reusit sa alunge trupele engleze, au eliberat dusmanul si au izgonit flota dusmana din zona. Acest succesa a creeat o bresa in frontul coalitiei dusmane, si a adus micului capitan gradul de general; avea atunci varsta de numai 24 de ani. Era primul succes si prima ocazie a lui Napoleon Bonaparte de a-si arata exceptionalele calitati de comandant.
Victorioasa, armata de la Toulon s-a dizolvat si proaspatul general a fost trimis comandant al artileriei armatei din Italia. Erau aici multe de facut si Napoleon a inceput o activitate febrila pantru a scoate din amorteala aceasta armata si pe comandantii ei, dar evenimentele politice petrecute in Franta aveau sa-i franeze momentan elanul si aproape sa-l aduca sub cutitul ghilotinei. In adevar, la Paris un grup de complotisti l-a rasturnat pe Robespiere si pe adeptii sai, si puterea executiva a fost incredintata ,,Directoratului”, compus din cinci membrii; era un indicu ca burghezia franceza incepea sa se transforme intr-o forta reactionara. Socotit, fara temei, adept si colaborator al lui Robespierre, Napoleon Bonaparte a fost arestat si intemnitat in fortul Antibes. Judecat si achitat a fost pus in libertate, dar a gasit postul pe care il detinuse in cadrul armatei de Italia ocupat. Intors la Paris si refuzand comanda ce i se oferise, a traversat o perioada penibila de lipsuri materiale, dar evenimentele politice l-au scos din nou la suprafata. Regalistii pregateau o lovitura contrarevolutionara si generalul Carnot, care raspundea in cadrul Directoratului de problemele militare, si-a adus aminte de energicul artilerist de la Toulon, si i-a incredintat sarcina de a lichida contrarevolutia. Si loviturile de tun de la 13 vendemiaire ( 15 octombrie 1795 ), care au inecat in sange puterea regalistilor de a recuceri puterea politica in Franta, au marcat un moment hotarator si in cariera politica si militara a lui Napoleon. Numit comandant al fortelor armate din interiorul tarii, a devenit cunoscut si apreciat in cercurile politice, iar apoi comanda armatei de Italia i-a dat largi posibilitati de afirmare. Campaniile din 1796-1797 aveau sa stârnească o admiratie unanima si sa-l consacre definitiv ca unul dintre cei mai mari comandanti de osti din istoria omenirii.
Pentru anul 1796, guvernantii francezi se credeau in masura sa treaca deja la ofensiva si planul lor de campanie prevedea inaintarea concentrica spre Viena cu trei armate:,, Armata de Rin”, ,,Armata de Sambre si Meusse”, si ,,Armata de Italia”. Rolul principal revenea primelor doua, cea din Italia fiind ca o flangarda, care avea de parcurs un drum foarte lung si multe obstacole, ca Muntii Apenini, fluviul Po si Muntii Alpi; ca urmare nu asteptau mare lucru de la ea si i-au acordat forte foarte putine, aproximativ 25.000 de oameni.
Armata de Italia avea in fata o armata austriaca care acoperea Lombardia, provincia aflata sub dominatie habsburgica, si o armata a Piemontului, care acoperea capitala acestui satulet, orasul Torino.
La 26 martie Napoleon Bonaparte sosea la Nisa, la punctulde comanda al armatei de Italia, unde era primit cu ostilitate de comandantii de divizii, care in considerau, ,,un protejat al femeilor”, a carui glorie era ,,ca ucisese populatie civila la Paris”.
El a ştiut sa le impună repede respect si dupa o scurta perioada de pregatire si organizare, in cursul careia a dovedit calitati deosebite si in acest domeniu, a trecut la ofensiva; intr-o inaintare vijelioasa si-a condus armata din victorie in victorie, de pe coasta Mediteranei, peste Muntii Apenini, pana pe malurile lacului de Garda; armata piemonteza era zdrobita si regele silit sa ceara armistitiu, iar armata austriaca a fost zdrobita si silita sa se retraga din bogata provincie lombarda. Apoi trei armate trimise succesiv de catre imperiul habsburgis ca sa recucereasca provinvcia, au fost nimicite si o noua ofensiva a generalului francez Bonaparte a condus armata aproape de portile Vienei. Monarhul uneia din marile puteri europene a trebuit sa se recunoasca invins si obligat sa accepte conditiile unui armistitiu impus de invingator. In timpul tratativelor Napoleon s-a dovedit foarte abil si in arta diplomatica, precum era in cea militara. Imbinand amenintarile cu unele concesii, secventele de furie calculata cu cele de desavarsita politete, facand tranzactii reprobabile pe spinarea unor state mici, generalul a obtinut prin pacea de la Campo- Formio, satisfacerea dorintelor anexioniste ale burgheziei franceze, clasa al carei reprezentant era, si cu ale carei interese se identificase. Frontiera de est a Frantei era impinsa pana la Rin, puternic obstacol natural, iar Lombardia, luata de habsburgi se constituie in republica Cisalpina; in aceste teritorii se introduceau noile oranduieli, abolindu-se fudalismul; in schimb republica Venetia, vechi stat independent, era data de catre generalul victorios drept compensatie Austriei. Bonaparte isi dezvaluia in aceste situatii, momente, una din cel mai negative trasaturi de caracter, dispretul fata de independenta si libertatea unor popoare straine. O atare trasatura va contribui, in final, la caderea sa.
Spre sfarsitul anului 1797, Napoleon se intoarce la Paris incarcat de glorie, aclamat de mase care credeau ca le aduce pacea, si temut de Directorat, care isi simtea pozitiile tot mai subrede, de marea lui polpularitate. De altfel, in discursul pronuntat la receptia oficiala organizata la Paris in cinstea sa, nu s-a sfiit sa strecoare o amenintare directa: ,,Cand fericirea poporului francez va fi intemeiata pe legi mai bune, Europa intreaga va fi libera”. Era o aluzie nevoalata la incompetenta guvernantilor de atunci ai Frantei si un prim indiciu asupra ambitiei sale. Minte larg cuprinzatoare, Napoleon vedea mai multe decat interesele inguste ale burgheziei franceze. Era constient de rolul pe care avea sa-l joace in istoria omenirii si inca de atunci revendica, cu deplin temei, gloria autentica, pe care nimeni nu i-o poate contesta, de a fi dat lovitura de moarte feudalismului si de a fi initiat unificarea Italiei. In discursul amintit de el mai spunea azcunzandu-se ( dar cu o perdea transparenta) in spatele poporului francez: ,,Voi ati reusit sa largiti teritoriul marii Natiuni pana la marimile lui naturale. Ati facut ceva mai mult: cele mai frumoase tari din Europa ( Franta si Italia ) , vestite prin stiinta, arta si geniile lor, vad pline de speranta spiritul libertatii iesind din mormintele stramosilor lor.Acestea sunt piedestale pe care se inalta doua puternice natiuni.”
Dar tratatul de la Campo-Formio n-a adus linistea si pacea visate de poporul francez. Anglia se simtea amenintata de instalarea dominatiei franceza in teritoriile belgiene si olandeza si guvernul sau era hotarat sa continue lupta cu inversunare mai mare. Austria, infranta, a fost silita sa accepte conditiile invingatorului, dar conducătorii lor asteptau o ocazie prielnica ca sa reinceapta ostilitatile, pentru a-si lua revansa si pentru a recupera teritoriile ocupate. Asa cum remarca, pe buna dreptate, unul din biografii sai, fiecare pace incheiata de Napoleon punea bazele unui nou si apropiat razboi.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
