Consideraţii generale.Nerespectarea normelor dreptului internaţional, ca şi săvârşirea unor acţiuni inamicale împotriva altor state ori încălcarea drepturilor acestora sunt acte care, potrivit dreptului internaţional, dau dreptul statelor lezate, ca şi comunităţii internaţionale, de a lua unele măsuri de constrângere paşnică, cu caracter de sancţiune, fără a se recurge la război, dacă diferendul sau situaţia internaţională ce au intervenit nu se pot rezolva prin mijloacele paşnice politico-diplomatice sau jurisdicţionale consacrate.
Măsurile de constrângere vizează fie asigurarea legalităţii internaţionale, fie înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate şi obligarea statului în culpă de a repara prejudiciile cauzate.
Dreptul internaţional cunoaşte următoarele mijloace de constrângere paşnică grupate în două categorii:
a) Fără folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.
b) Cu folosirea forţei armate: represaliile armete, blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu forţele armate şi ocuparea militară a teritoriului.
În dreptul internaţional clasic, statele puteau să recurgă în mod individual la asemenea mijloace de constrângere fără vreo restricţie. O dată cu interzicerea recurgerii la forţă în relaţiile internaţionale, folosirea în mod individual de către state a mijloacelor de constrângere bazate pe forţa armată a devenit contrară dreptului internaţional, iar mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate au suferit transformări importante, în sensul îngustării câmpului de utilizare a acestora.
Potrivit dreptului internaţional contemporan, statele pot recurge în mod individual numai la măsuri de constrângere care nu sunt bazate pe forţa armată şi aceasta în mod cu totul excepţional, în strânsă legătură cu Organizaţia Naţiunilor Unite, atunci când sunt obiectul unor presiuni sau ilegalităţi din partea altui stat care nu a ajuns încă în faza unui atac armat.
Mijloacele de constrângere, cu sau fără folosirea forţei armate, pot fi, însă, utilizate în cadrul măsurilor colective luate de Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate putând să decidă în acest sens în baza articolelor 41 şi 42 ale Cartei O.N.U.
Mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate
a) Retorsiunea
Retorsiunea este o măsură de răspuns a unui stat faţă de actele neamicale ale altui stat. Actul neamical căruia i se răspunde prin retorsiune nu constituie în sine o încălcare a normelor dreptului internaţional sau a unui tratat internaţional şi poate consta în persecuţii ale propriilor cetăţeni în statul respectiv, expulzarea unor diplomaţi, adoptarea unor măsuri legislative neprieteneşti etc.
Este de esenţa retorsiunii ca răspunsul la un act neamical, care are un caracter de retorsiune, să aibă valoarea unor acte similare şi să nu depăşească amploarea sau caracterul actului la care se răspunde.
Retorsiunea este o măsură permisă de dreptul internaţional contemporan.
b) Represaliile
Represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul de a obţine repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional săvârşite de acel stat saui de a preveni repetarea unor asemenea acte.
Represaliile se deosebesc de retorsiune prin aceea că ele constituie măsuri de răspuns la acte considerate ca fiind contrare dreptului internaţional şi nu la simple acte inamicale.
Pentru a fi legală, recurgerea la acte de represalii este supusă unor anumite condiţii. Un stat poate executa acte de represalii numai dacă:
-este el însuşi lezat de actul ilegal al altui stat şi s-a adresat în prealabil acelui stat, care nu s-a conformat cererii sale;
-se păstreză o proporţie între represalii şi actul ilegal, astfel ca represaliile să fie comparabile cu prejudiciul suferit (priccipiul proporţionalităţii);
-represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu şi împotriva unui stat terţ;
-nu se recurge sub nici o formă la forţa armată.
Represaliile licite pot consta în acte foarte variate, între care sechestrarea unor bunuri sau valori aparţinând statului în culpă, întreruperea relaţiilor comerciale ori a comunicaţiilor de orice fel cu acesta, expulzarea resortisanţilor celuilalt stat, refuzul de a executa un tratat etc.
c) Embargoul
Embargoul este măsura prin care un stat reţine navele comerciale ale altui stat în porturile sau în marea sa teritorială împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe acesta să pună capăt unei încălcări a dreptului internaţional şi să repare prejudiciul cauzat prin acea încălcare.
Prin extensie, embargoul poate consta în reţinerea bunurile şi a valorilor de orice fel destinate statului împotriva căruia se aplică o asemenea măsură.
Embargoul constituie o măsură legală şi în condiţiile dreptului internaţional contemporan, ea neimplicând măsuri de utilizare a forţei.
d) Boicotul
Boicotul constituie un mijloc de constrângere internaţională constând în întreruperea relaţiilor comerciale între state, ca şi în întreruperea relaţiilor comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale, telegrafice, prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt unei încălcări a normelor dreptului internaţional.
Boicotul poate fi aplicat şi în baza unei hotărâri luate în cadrul organizaţiilor internaţionale. Astfel, conform Pactului Societăţii Naţiunilor, Consiliul Securităţii putea lua măsuri de boicot împotriva unui stat care ar fi recurs la război fără respectarea dispoziţiilor privind rezolvarea pe cale paşnică a diferendului în care era antrenat.
Potrivit art. 41 al Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate poate să decidă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio, precum şi a altor mijloace de comunicaţii ale statelor membre, ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de ameninţare a păcii, de violare a păcii sau de agresiune.
e) Ruperea relaţiilor diplomatice
Ruperea relaţiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot lua în cazul în care relaţiile lor cu alte state cunosc un grad deosebit de deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte grav în consecinţe.
Ruperea relaţiilor diplomatice poate constitui, însă, şi o măsură de constrângere luată faţă de un sfat pentru încălcarea de către acesta a legalităţii internaţionale, cu scopul de a-l determina să pună capăt actelor sale ilegale.
Măsura poate fi dispusă cu caracter de sancţiune şi de către O.N.U.sau de către organizaţiilor regionale de securitate, împreună cu măsurile de boicot sau separat de acestea, în cadrul acţiunii de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.
f) Excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale
Este o măsură de constrângere care nu a existat în dreptul internaional clasic, ea apărând o dată cu amploarea deosebită pe care au luat-o conferinţele şi organizaţiile internaţionale în epoca contemporană.
A fost folosită în sistemul Societăţii Naţiunilor, dar cu deosebire în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau al altor organizaţii internaţionale în ultimele decenii.
Mijloacele de constrângere cu folosirea forţei armate
a) Represaliile armate
De-a lungul istoriei represaliile cu folosirea forţei armate au fost permise, ele fiind considerate legale în baza dreptului la autoajutorare al statelor, care permitea adoptarea oricăror măsuri de forţă atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat.
Represaliile aveau un dublu caracter, reparator şi sancţionator, şi se foloseau pentru rezolvarea situaţiei sau a diferendului prin forţă, dar fără a se ajunge la război. Folosirea forţei armate cu titlu de represalii a constituit, însă, adesea preludiul unor intervenţii militare sau pretext pentru asemenea intervenţii.
Represaliile bazate pe forţa armată au fost interzise parţial prin Conventia a II-a de la Haga din 1907 referitoare la limitarea folosirii forţei pentru obţinerea plăţii unor datorii contractuale. Ele au fost interzise de o manieră generală în baza Cartei O.N.U., ca fiind contrare scopurilor şi principiilor acesteia, care impun statelor obligaţia de a se abţine în relaţiile lor de la folosirea forţei armate, inclusiv cu titlu de represalii.
Dacă folosirea forţei armate în cadrul represaliilor atinge un anumit grad de gravitate şi intensitate, aceasta poate constitui nu numai o încălcare a interdicţiei generale de a folosi forţa în relaţiile internaţionale, ci şi un act de agresiune armată.
b) Blocada maritimă paşnică
Prin blocadă maritimă paşnică se înţelege ansamblul de măsuri vizând împiedicarea de către un stat, cu forţele sale navale militare, fără a se afla în război cu un alt stat, a oricăror comunicaţii cu litoralul şi porturile respectivului stat, pentru a determina pe celălalt stat să renunţe la o acţiune concretă prin care i se încalcă drepturile proprii sau se aduce atingere legalităţii internaţionale.
Blocarea porturilor sau a coastelor altui stat implică posibilitatea pentru statul care a recurs la o asemenea măsură de a reţine şi sechestra navele statului blocat, care ar intra sau ar ieşi din porturile acestuia ori din marea sa teritorială.
La origine, blocada maritimă a constituit unul din procedeele de ducere a războiului, dar în secolul al XIX- lea a început să fie folosită şi în timp de pace, ca o măsură de constrângere pentru restabilirea ordinii juridice internaţionale, în cazul în care a fost încălcată.
În dreptul internaţional contemporan, blocada maritimă paşnică este interzisă dacă este efectuată individual de către un stat împotriva altui stat, fiind considerată un act ilegal de ameninţare cu forţa sau de recurgere la ameninţarea cu forţa armată într-un mod agresiv, figurând în componenţa definiţiei agresiunii adoptată în 1974.
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, însă, potrivit art. 42 al Cartei, să dispună efectuarea unei blocade maritime paşnice cu forţele militare navale ale statelor membre ale organizaţiei, ca o măsură de constrângere cu folosirea forţei armate în condiţiile prevăzute de Capitolul VII al Cartei O.N.U.
c) Demonstraţiile cu forţele armate
Demonstraţiile cu forţele armate constau în desfăşurarea de efective militare, mişcări de trupe, aducerea în apropierea graniţei cu un alt stat a unor forţe militare navale, aeriene sau terestre, ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune a anumită conduită coniderată ca legală ori pentru a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui stat.
În trecut, demonstraţiile cu forţa armată au constituit un mijloc frecvent utilizat şi din păcate se mai utilizează şi astăzi, deşi din punct de vedere legal ele sunt interzise, constituind acte de ameninţare cu forţa, la care statele nu mai au dreptul să recurgă în mod individual, potrivit principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale.
Măsura poate fi luată, însă, în mod legal în cadrul O.N.U. de către Consiliul de Securitate în conformitate cu art. 42 al Cartei, împotriva unui stat agresor, ca măsură colectivă a membrilor organizaţiei.
d) Ocuparea militară a teritoriului altui stat
În dreptul internaţional clasic, ocuparea militară a teritoriului sau a unei porţiuni din teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de pace, fără o declaraţie de război, cu caracter de represalii împotrive încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor obligaţii sau ca o garanţie că statul respectiv îşi poate corecta conduita ilegală.
O asemenea măsură era considerată legală atâta timp cât dreptul internaţional clasic permitea ca, în virtutea dreptului de autoapărare sau autoprotecţie a statelor, care avea un sens mult mai larg decât dreptul la autoapărare individuală sau colectivă prevăzut de Carta O.N.U., fiecare stat să poată recurge în mod unilateral la măsuri bazate pe forţa armată împotriva altui stat, chiar şi atunci când acesta nu săvârşea un act de agresiune.
Potrivit dreptului internaţional contemporan, ocuparea totală sau parţială a teritoriului altui stat este interzisă, fiind contrară principiului nerecurgerii la forţă împotriva suveranităţii sau a integrităţii teritoriale a altui stat. Ea este considerată ca un act de agresiune şi figurează în definiţia adoptată în 1974 a agresiunii, ca una din situaţiile în care recurgerea la forţă armată constituie o agresiune internaţională.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
