Neutralitatea României din primul război mondial

 
care a aderat în aceeaşi zi şi Germania, apoi la 3/15 mai 1888 şi Italia, reînnoit ultima oară în februarie 1913, prevăzuse, în esenţă angajamentul părţilor  de a nu încheia alianţe cu terţe ţări îndreptate împotriva unuia din semnatari şi totodată de a-şi acorda în caz de agresiune, neprovocată, asistenţă militară.  Importanţa strategică a României în sud-estul şi centrul Europei  în 1914  era amplificată de bogatele ei resurse şi de  potenţialul ei economic. Având o suprafaţă de 131353 km² în urma reunificării Dobrogei în 1878 – sporită  cu 8371 km² în 1913 – şi o populaţie de peste 7,5 milioane. În ajunul războiului producţia petrolieră se ridica la  1885 225 tone ceea ce plasa România pe locul 3 în lume după SUA şi Rusia.  La 3 august, Consiliul de Coroană s-a întrunit la Sinaia, cu participarea membrilor guvernului şi a unor personalităţi politice din opoziţie – respinge  propunerea regelui Carol I  ca România să se alăture imediat puterilor Centrale şi hotorăşte adoptarea unei politici de neutralitate.  Influenţa germană rămânea totuşi  foarte puternică la Curte şi unele grupuri ale societăţii deşi regele României, Carol I era german prin origine,  opinia publică românească şi clasa politică în marea ei majoritate era de partea Antantei.  Iniţial Germania plănuia să înfrângă militar  în câteva luni Rusia şi Franţa  şi apoi să negocieze pacea cu Anglia. Convişi în 1915-1916  că nu pot scoate Rusia  din luptă pe cale militară Centralii vor recurge la diversiunea internă din 1917. Politica de tergiversare a României a continuat să fie imprevizibilă pe de o parte erau interesele economice,  principali parteneri economici erau în ordine, Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franţa şi Belgia şi  neutralitatea Italiei a determinat-o şi pe cea a României un alt

factor finnd atitudinea categorică a lui Brătianu, care susţinea că războiul se va desfăşura pe o perioada mai îndelungată ceea ce va determina ca ţara să nu fie implicată în vreo  acţiune până  nu se va  întrezări cu claritate de partea cui înclină balanţa victoriei. România şi guvernul ei nu  numai că îşi manifestau totală simpatie faţă  de Antanta, dar primul-ministru Brătianu, nu îşi ascundeau niciodată încrederea deplină în victoria finală a acesteia însă la 12 decembrie 1914 Austro-Ungaria a declanşat o cotraonfesivă în Galiţia  a provocat retragerea  masivă a armatelor ruse din regiunea Carpaţilor Nordici. Mai – iunie  1915 ofensiva forţelor germano-austro-ungare dintre  Vistula şi Carpaţi surprizând  defensiva rusă, armatelor Puterilor Centrale au străpuns  frontul advers între Gorlice şi Tarnow, trupele ţariste au pierdut 2/3 din efective(peste 500 000 de prizonieri) . Pe 23 martie 1915, Italia declara război Austro-Ungariei. De-abia un an mai târziu (august 1916) avea să declare război şi Germaniei. Pe data de 11 octombrie 1915 Bulgaria intra în război de partea Puterilor Centrale.  Bulgaria micşorată şi umilită prin tratatul de pace la Bucureşti,  caută o ocazie de a-şi  reveni, pentru a-şi satisface pretenţiile teritoriale în care trebuia să fie smulsă Serbiei o mare parte din Macedonia, României partea meridională a Dobrogei, iar Greciei Kavalla, împreună cu Seres şi Drama. Importantul succes  al ofensivei de pe frontul de Sud-Vest, cunoscut sub numele de ofensiva Brusilov A fost cea mai mare criză a Austro-Ungariei și cea mai mare victorie a Antantei din Primul Război Mondial  nu a influenţat numai evenimetele de pe frontul italian. Urmările sale au fost la fel de mari pe frontul francez, de unde germanii au fost obligaţi să-şi retragă aproape optzeci de divizii. După ce au eşuat toate încercările factorilor decizie politico-militară din Austria-Ungaria şi Germania de a atrage România în război de partea coaliţiei Puterilor Centrale, aceştia au elaborat un plan de campanie pentru varianta ca România va intra în război. Planul prevedea acţiunea comună a forţelor austro-ungare,  germane,  bulgare şi otomane împotriva României. În prealabil, la 19 iulie 1916 a fost semnată Convenţia privind acţiunile militare ale armatelor Austro-Ungare, Germaniei, Bulgariei şi Turciei.  În august 1916 a adoptat varianta de plan denumită ,, Ipoteza Z,,  care a devenit ,, Planul de campanie al comandamentului român”,.  Planul cuprindea scopul politic şi militar urmărit, formele de acţiune, concluzii despre inamic, gruparea forţelor, misiunilor armatelor române. Studiind inamicul, s-a ajuns la concluzia că aceasta dispunea de o grupare de forţe (circa 70000 de militari)  a armatei austro-ungare în Transilvania, care putea să ducă  lupte de apărare pe aliniamente succesive, începând cu linia frontierei, de-a lungul Carpaţilor. Concomitent, inamicul putea să concentreze o gruparea de 

forţe în raionul: Cluj, Dej, Bistriţa, de circa 100000 de oameni cu care să treacă la apărarea pe cursul  mijlociu al mureşului, pentru a opri înaintarea forţelor române. Se aprecia că în Banat şi pe Valea Cernei forţelor inamicului s-ar ridica la circa 30000 de oameni.  Antanta agasată de atâtea stratageme a forţat însă  intrarea României în acţiune pe baza ultimatului  care anunţa intrarea unei armate ruse a 100 000 de oameni că depinde de România dacă aceştia vor veni ca prieteni sau ca duşmani. România a delcarat război Austro-Ungaria la 14/17 august 1916 şi a luat imediat ofensiva. Ca răspuns Germania, Turcia şi Bulgaria la rândul lor i-au declarat război. Planul de campanie al comandamentului român era în acord cu situaţia în care se găsea România, corespundea  condiţiilor politico-militare strategice urmărite şi concorda cu prevederile Tratatului de alianţă  semnat de România cu Antanta. Repartiţia forţelor şi mijloacelor era în concordanţă cu scopurile strategice propuse.