Definiţia discriminării reprezintă orice deosebire, excludere restricţie sau preferinţă, pe baza de rasă, naţionalitate, etnie care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice domenii ale vieţii publice. Uneori, discriminarea este confundată cu prejudecata, care se referă mai mult la starea psihologică decât la comportament. Aceste două noţiuni sunt strâns legate, însă este posibil de a discrimina oamenii fără o prejudecată conştientă.
Elementele cheie ale discriminării sunt:
1) tratamentul diferit faţă de persoane aflate în situaţie similar, nu întotdeauna „tratamentul diferenţiat” constituie o discriminare.
2) „în privinţa drepturilor sau intereselor fundamentale, sau garantate juridic în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului articolul 7 prevede: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”. Carta Naţiunilor Unite [2], în articolele 1, 55 şi 75, stipulează de trei ori obligativitatea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului fără nicio distincţie de rasă, sex,limbă sau religie. Principiul nondiscriminării nu are aceeaşi amploare şi acelaşi impact în reglementarea CEDO ca în instrumenetele ONU de protecţie a drepturilor omului, de la carta ONU la art. 26 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice,statuează: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio discriminare, dreptul la o egală protecţie a legii. În acest sens, legea va interzice orice discriminare şi va garanta tuturor oamenilor protecţie egală şi efectivă împotriva discriminării de orice fel, ca, de pildă, de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări…”. Principiul non-discriminării şi al interzicerii arbitrariului a părăsit perimetrul strict al raporturilor cu autorităţile publice şi a început să intre în viaţa de zi cu zi, în raporturi juridice caracterizate prin egalitatea juridică a părţilor, în cele mai frecvente dintre contractele pe care le încheiem (contracte de vânzare-cumpărare, contracte de locaţiune, contracte de credit bancar etc.) şi chiar în raporturile sociale extracontractuale (formule de adresare, comportament, atitudine). Dreptul de a nu fi supus nici unei discriminări este derivat din principiul general al egalităţii tuturor
fiinţelor umane. Articolul 14 al CEDO prevede că drepturile pe care le garantează Conveţia trebuie să fie respectate fără nici o distincţie bazată special pe sex, rasă culoare, limbă, religie, opnii politice sau sorice alte opinii, origine socială sau naţională apartenenţa la o minoritate, avere, naştere sau altă situaţie.
3) „din cauza apartenenţei persoanelor la anumite grupuri sau categorii, sau posedării unei caracteristici anume în literature de specialitate este cunoscut ca discriminarea directă care reprezintă actele şi faptele de excludere, deosebire, resctricţie sau preferinţe, întemeiate pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteritici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate socială, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înţăturarea recunoşterea folosinţei sau exercitarii drepturilor prevăzute în legislaţie muncii este interzis. Exemplu: Un barbat si o femeie detin: pregatire egala; acelasi tip de post; acceasi munca prestata, insa, remuneratia este diferentiata. Mai multe dispoziţii facilitează acţiunea în justiţie a victimelor discriminărilor; astfel, conform dreptului comunitar în materie de discriminare bazată pe sex, din momentul în care salariul prezintă faptele care prezumă o discriminare, angajatorului îi încubă obligaţia de a proba că nu a fost o violare a principiului egalităţii. Pe lângă discriminarea directă mai întâlnim discriminare indirectă şi discriminare pozitivă. Discriminare indirectă sunt actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele bazate pe sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, culoare, etnie, religie, opţiunea politică, orgine socială, handicap, situaţie ori activitate sindicală, dar care produc efectele unei discriminări directe. Exemplu: Angajatorul insista asupra faptului ca, numai persoanele cu o vechime de 20 de ani pot promova in cariera. Femeile care au fost in concediu maternal nu pot fi subiectul unei astfel de oportunitati. Sarcina probei este facsilitată, în caz de discriminare indirectă fondată pe sex, în dreptul comunitar astfel că atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră afectează o proporţie net mai ridicată de persoane de un anumit sex; în acest caz încubă angajatorului obligaţia de a proba că dispoziţia, criteriul sau practica sunt proprii şi necesare şi pot fi justificate prin factori obiective independent de sexual persoanelor respective. Discriminarea pozitivă este o ruptură a egalităţii de o situaţie inegalitară preexistentă şi destinată să restabilească egalitatea menţionată. Neste recunoscur o obligaţie a statelor de a recurge la stfel de măsuri de discriminări pozitive pentru a repara anumite injustiţii sociale. Discriminare pozitiva – Exemplu: O societate imobiliaraă poate mări proporţia de locuinţe, amenajate pentru persoanele cu handicap.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
