Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894–1917). Revoluţia industrială, care începuse să exercite o influenţă tot mai mare asupra societăţii ruseşti, au dus la crearea de noi forţe care în cele din urmă au răsturnat ţarismul. Elementele liberale dintre capitaliştii industriali şi din nobilimea progresistă credeau în reformele sociale paşnice şi în monarhia constituţională, înrolându-se în partide precum cel Constituţional Democratic (Kadeţii). Socialiştii Revoluţionari (Eserii), inspirându-se din tradiţiile narodniciste, luptau pentru împărţirea pământului celor care îl lucrau de fapt —ţăranii. Alt partid radical era cel al Social-Democraţilor, exponenţi ai marxismului în Rusia. Bucurându-se de sprijinul intelectualilor radicali şi al clasei muncitoare orăşeneşti, social-democraţii luptau pentru reforme sociale şi economice radicale. În 1903, PSDMR s-a rupt în două facţiuni – menşevicii, sau moderaţii, şi bolşevicii, sau radicalii. Meşevicii credeau că socialismul se va dezvolta treptat şi paşnic şi că regimul ţarist urma să fie înlocuit de regimul republican democrat în care socialiştii urmau să coopereze cu partidele burgheze liberale. Bolşevicii conduşi de Vladimir Ilici Lenin considerau necesară formare unei elite de revoluţionari de profesie, supuşi unei puternice discipline de partid, care să acţioneze ca avangardă a proletariatului în lupta pentru cucerirea puterii pe cale revoluţionară.
Eşecul dezastruos a armatelor ţariste în războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost o lovitură gravă regimului ţarist şi a crescut la cote uriaşe potenţialul revoluţionar. În ianuarie 1905, în urma incidentului cunoscut ca “Duminica însângerată“, în timpul căruia cazacii au deschis focul asupra unor demonstranţi paşnici conduşi de părintele Gheorghi Gapon ucigând numeroase persoane în faţa Palatului de Iarnă din Sankt Peterburg, s-a declanşat revoluţia rusă din 1905. Soviete muncitorilor au fost înfiinţate în cele mai multe oraşe, aceste organe colective de conducere ocupându-se de organizarea activităţilor revoluţionare. Mişcările de protest au paralizat ţara. În octombrie 1905, ţarul Nicolae al II-lea a fost de acord fără nici o tragere de inimă să semneze faimosul Manifest din Octombrie, prin care îşi da acordul pentru convocarea fără întârziere a Dumei. Grupurile moderate au fost sadisfăcute, dar socialiştii au respins reformele ca insuficiente şi au încercat să organizeze noi greve. Până la sfârşitul anului 1905, poziţia ţarului a fost puternic întărită de lipsa de unitate a celor care doreau reforme.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
