O organizaţie internaţională este, conform definiţiei date de sir Gerald Fitzmaurioe, “o asociaţie de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt create de un instrument juridic care stabileşte acordul statelor implicate. Este vorba de fapt despre un tratat , ce poate fi numit “pact” (Liga Naţiunilor, Tratatul de la Varşovia), “constituţie” (O.J.M.) , “cartă” (O.N.U.) ş.a. . Statele semnatare ratifică acest act important conform regulilor constituţionale interne. Tratatul intră în vigoare când , după cum se stipulează în una din clauzele sale finale, un număr minim de state l-a ratificat. În principiu, numai statele suverane au calitatea de a fi membre ale acestei organizaţii. Statele fondatoare sunt membre originale, iar statele care aderă ulterior sunt membre admise. Admiterea, retragerea sau excluderea se supun unor proceduri şi criterii pretinse, fixate prin actul constitutiv. Orice organizaţie internaţională dispune, în înţelesul strict al termenului, de personalitate juridică. Aceasta îi consolidează permanenţa, îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile care îi sunt atribuite şi implică o autonomie financiară.
Evoluţia numărului de organizaţii internaţionale a fost spectaculoasă. Dacă în 1909 existau doar 37 de organizaţii internaţionale interguvernamentale (O.I.G.) în 1960 numărul acestora crescuse la 154, pentru a ajunge în 1992 la 286 . În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale nonguvernamentale (O.N.G.), acestea au avut o evoluţie şi mai impresionantă : de la 176 câte existau în 1909 au ajuns la 1255 în 1960 şi la 4696 în 1992.
Toate aceste organizaţii se articulează în funcţie de modalităţile foarte variabile, în jurul a cinci feluri de organe :
• un organ deliberativ plenar (Adunarea Generală a O.N.U., Conferinţa F.A.O.), la care participă toate statele membre şi care decide politica generală a organizaţiei;
• un organ deliberativ restrâns (Consiliul de Securitate al O.N.U., Consiliul de Administraţie al O.T.M.), ce cuprinde un număr redus de state (alese de organul plenar) şi / sau numite în funcţie de poziţia lor aparte în domeniul respectiv. Acest organ are dreptul să ia decizii operaţionale;
• un organ administrativ (Secretariatul General al O.N.U., Biroul Internaţional al Muncii [B.J.M.] ), ce se ocupă de funcţionarea cotidiană a organizaţiei;
• organe tehnice şi consultative (Consiliul Economic şi Social al O.N.U., Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene);
• eventual organe jurisdicţionale (Curtea Internaţională de Justiţie [C.I.J.] pentru O.N.U. , Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene)1.
Organizaţiile nonguvernamentale (O.N.G.) sau asociaţiile internaţionale sunt instituţii create “dintr-o iniţiativă privată, sau mixtă [state şi persoane private] – cu excluderea oricărui acord interguvernamental, regrupând persoane private sau publice, fizice sau morale”2.
Organizaţiile nonguvernamentale au luat naştere în secolul XIX (Crucea Roşie, Internaţionalele I şi a II – a), dar abia în secolul XX s-au dezvoltat şi diversificat răspunzând nevoilor diferitelor schimburi şi cooperări între grupuri sau între indivizi : informaţii ştiinţifice, tehnice, juridice, ajutor umanitar, federaţii de sindicate şi partide; sport (Comitetul Olimpic Internaţional) ş.a. În general aceste organizaţii nu sunt considerate de către state drept entităţi transnaţionale; ele nu există decât ca organizaţii interne.
Prima organizaţie internaţională importantă a fost Societatea Naţiunilor(S.N.) al cărei pact fondator a fost anexat Tratatelor de Pace din 1919, care stabilea un sistem de securitate colectivă. În paralel s-a creat Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.).
După al doilea război mondial , organizaţiile internaţionale , mai întâi cele mondiale dar şi regionale, au cunoscut a dezvoltare fără precedent. Tot la iniţiativa S.U.A. au fost înfiinţate organizaţii cu vocaţie universală, în centrul dispozitivului figurând Succesorul Ligii Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), având ca misiune esenţială menţinerea păcii; Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D. sau Banca Mondială). În acelaşi timp au fost înfiinţate alte 16 instituţii specializate, construite în general pe baza structurilor existente în scopul protejării domeniilor tehnice esenţiale cooperării internaţionale .
După al doilea război mondial , organizaţiile s-au dezvoltat şi la nivel regional. Europa Occidentală, prin Consiliul Europei şi , mai ales, din 1950 , prin începerea construcţiei europene, devine şi rămâne un laborator instituţional întotdeauna remarcabil. Şi alte continente se dotează cu structuri analoage : Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.,1948),expresia unui panamericanism dominat de S.U.A. şi mobilizat , în perioada Războiului Rece, pentru a combate comunismul ; Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A., 1963) , ca urmare a decolonizării ş.a.3.
O.N.U. a luat fiinţă între 25 aprilie şi 26 iunie 1945, perioadă în care la San Francisco a avut loc conferinţa de elaborare a cartei, la care au participat 51 de state, membre fondatoare .De la sfârşitul anilor 40 până în anii ’50, organizaţia a fost dominată de S.U.A., întrucât jumătate din totalitatea membrilor era reprezentată de aliaţii săi, singura opoziţie serioasă rămânând URSS-ul. Din a doua jumătate a anilor ’50 şi până în anii ’70 , decolonizarea favorizând crearea a zeci de state duce la mărirea membrilor O.N.U. de peste trei ori.
În prezent O.N.U. regrupează cvasitotalitatea statelor de pe planetă (185 în 1995), cu excepţia Elveţiei, Vaticanului, a câtorva state minuscule din Pacific şi a Taiwan-ului .
Principalele organe ale O.N.U. sunt :
1. Adunarea Generală – este principalul organ al ONU. Principiul său este “un stat, o voce “. Adunare Generală este un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce ţin de ordinea internaţională, votează bugetul ONU, dar nu exprimă decât recomandări fără influenţă obligatorie asupra statelor membre .
2. Consiliul de Securitate – este organul colegial restrâns care “ are ca responsabilitate principală menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. Consiliul este compus din 15 membri, dintre care 5 sunt permanenţi (SUA), URSS – Rusia după decembrie 1991, China, Marea Britanie şi Franţa), fiecare dispunând de un drept de veto şi 10 membri aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani, în funcţie de contribuţia lor la menţinerea păcii şi pe baza principiului repartiţiei geografice stabilite.
3. Consiliul Economic şi Social (C.E.S.) , aflat sub autoritatea Adunării Generale, este organul consultativ al ONU în domeniile “economic, social, al culturii intelectuale şi al educaţiei , al sănătăţii publice şi al altor domenii conexe” şi se compune din 56 de membri, aleşi de Adunarea Generală
4. Consiliul de tutelă – s-a ocupat de supravegherea administraţiei teritoriilor aflate sub tutelă, dar prin decolonizare şi-a pierdut raţiunea de a mai exista
5. Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) îi succede din 1945 Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, creată de Societatea Naţiunilor, este organul judiciar principal al O.N.U. Ea este compusă din 15 judecători independenţi, aleşi pe o perioadă de 9 ani, de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate, de pe listele de candidaţi recomandaţi de statele respective. Curtea are o competenţă dublă. Pe de o parte rezolvă litigiile de ordin juridic dintre state care îi recunosc competenţa (o competenţă contencioasă), şi pe de alta poate fi sesizată pentru avizul asupra punctelor de drept printr-un organ al ONU (de obicei Adunarea Generală) sau printr-o instituţie specializată (un stat nu poate deci solicita un aviz de la Curte)(o competenţă consultativă) .
6. Secretariatul – Secretarul general este cel mai important funcţionar al organizaţiei; el îşi administrează personalul şi îşi pregăteşte bugetul . Secretarul general are un rol politic eminent, atrăgând atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei afaceri care ameninţă pacea, executând totodată orice misiune de bune oficii. În plus secretarul general girează operaţiunile de menţinere a păcii sub controlul Consiliului de Securitate4.
Pe lângă aceste organe permanente , ONU are şi organe subsidiare şi instituţii specializate.
Organele subsidiare, părţi ale ONU, sunt create, în măsura în care este nevoie, de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate. Astfel sunt forţele de urgenţă sau de observaţie pentru menţinerea păcii. La fel, anumite structuri specializate: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (C.N.U.C.E.D.); Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD).
Instituţiile specializate sunt create prin acorduri interguvernamentale şi prevăzute, în termenii statutului lor , cu atribuţii internaţionale în domeniile economic, social, al culturii intelectuale şi al educaţiei , al sănătăţii publice şi în alte domenii conexe. Unele dintre aceste instituţii sunt : O.I.M. (muncă) , UNESCO (educaţie şi cultură), OMS (sănătate). În 1995 existau 6 asemenea instituţii specializate.
Fondul Monetar Internaţional (şi Banca Mondială – compania sa permanentă) reprezintă alături de ONU şi GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), una dintre cele mai mari construcţii internaţionale concepute de SUA şi într-o măsură mai mică de Regatul unit al Marii Britanii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Scopul său este să împiedice revenirea catastrofei din anii ’30 (scăderea bruscă a activităţii economice , închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor dictatoriale şi belicoase), printr-un liberalism organizat combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele care se află în dificultate.
În acest scop , Fondul Monetar Internaţional, instituţie specializată a O.N.U. , supraveghează buna funcţionare a sistemului. Statele membre îi plătesc Fondului Monetar Internaţional , în funcţie de anvergura lor economică, o sumă totală în aur, devize şi monedă naţională. Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului, ca şi importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei . Accesul la aceste trageri atrage, pentru respectivul stat, măsuri de supraveghere şi control din partea Fondului Monetar Internaţional6.
În 1995 Fondul Monetar Internaţional a ajuns la 179 membri, cu 6 mai puţin decât O.N.U. – chiar Elveţia se găseşte în cadrul său din 1992, în timp ce nu face parte din a doua organizaţie. În anii ’80 şi ’90 aproape 40 de ţări (printre care şi cele ce provin din lumea comunistă) au aderat la Fondul Monetar Internaţional.
Organizaţii regionale pe continentul american :
Organizaţia statelor americane (O.S.A.) , a cărei cartă este semnată la 2 mai 1848, este dispozitivul creat sub direcţia SUA în scopul protejării continentului american împotriva oricărei agresiuni exterioare. Adunarea Generală este organul suprem şi plenar ce fixează politica generală a O.S.A. Ea este asistată de trei consilii : Consiliul permanent, Consiliul economic şi social interamerican şi Consiliul interamerican de educaţie, ştiinţă şi cultură. Există şi un comitet juridic interamerican, şi un secretar general care, de la reforma OSA din 1985 , a dobândit o dimensiune politică. În 1996, OSA cuprindea 35 de membri reprezentând toate statele americane cu excepţia Cubei (exclusă la cererea SUA, în 1962). Canada s-a alăturat organizaţiei în 1990.
În anii ’90, ca şi pe alte continente, şi în America s-au dezvoltat organizaţii economice regionale sau subregionale. Fără îndoială, eforturi în general eşuate sau puţin riguroase, sunt întreprinse încă din anii ’60 : în 1960, Piaţa Comună a Americii Centrale (M.C.C.A.);în 1973 Comunitatea Caraibelor (CARICOM) , renumind 12 ţări ale Caraibelor plus Bahamas; în 1976, Sistemul Economic Latino-American (SELA), asociind 25 de ţări latino-americane.
De la 1 ianuarie 1994 ALENA (Acordul de Liber Schimb Nord-American)sau NAFTA (North American Free Trade Agreement) regrupează SUA, Canada şi Mexic.
MERCOSUR (Piaţa Comună a Conului Sud), conceput în 1991 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1995, asociază Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay.
O ultimă organizaţie sud-americană este grupul ANDIN format în 1969, care regrupează Bolivia , Chile, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuiela (din 1973). În 1976, statul Chile al lui Pinochet, angajându-se în domeniul economic pe cale ultraliberală, s-a retras din grup.
Organizaţii regionale pe continentul african :
Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.) a luat fiinţă în urma semnării cartei la 25 mai 1963. Structurile acesteia sunt : Conferinţa şefilor de stat şi de guvern, ţinând un “summit” anual la înalt nivel; Consiliul de miniştri ai afacerilor externe, care pregăteşte întâlnirile la nivel înalt şi execută hotărârile; Secretarul general desemnat pe o perioadă de patru ani, de şefii de stat şi de guvern. O.U.A. este înconjurată de o constelaţie de instituţii specializate, de la Uniunea Africană a Căilor Ferate până la Agenţia Panafricană de informaţie.
Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest (CESAV) este creată în mai 1975. Ea regrupează în jurul colosului nigerian Benin-ul, Burkina, Insulele Capului Verde, Coasta de Azur , Gambia, Ghana, Guineea, Guineea-Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togo. Scopul acestei comunităţi este de a crea între statele participante un spaţiu economic integrat, comparabil cu Comunitatea Europeană (circulaţia liberă a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor; politici comune).
Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale (CESAC) este creată la 19 octombrie 1983. Ea regrupează Burundi, Camerun, Africa Centrală, Congo, Gabon, Guineea Ecuatorială, Rwanda, Ciad şi Zair. La fel ca şi CESAV, CESAC are ambiţia de a forma între statele participante un spaţiu analog celui al Comunităţii Europene (liberalizarea schimburilor pe o perioadă de 12 ani, apoi circulaţia liberă a serviciilor şi a persoanelor).
În 1979 mai multe state ale Africii Australe, stabilite la linia de front (fiind confruntate cu forţa de atracţie economică a colosului sud-african, dominat atunci de apartheid) – Angola, Botswana, Lesotho, Malawi, Mozambic, Swaziland, Tanzania şi Zambia reunite la Zimbabwe şi Namibia, instituie între ele SADCC (Southern African Development Coordination Conference), destinată să promoveze o dezvoltare economică în comun. La rândul său , în august 1994 , Africa de Sud intră şi ea în această structură devenită SADC (Southern African Development Community).
Organizaţii ale ţărilor islamice :
Liga Statelor Arabe a fost înfiinţată pe 22 martie 1945 în urma unei iniţiative egiptene, pentru a fi o unitate a popoarelor arabe grupând iniţial Arabia Saudită, Egipt, Irak, Iordania (atunci Transiordania), Liban, Siria, Yemen (de Nord- Yemen de Sud, Aden, fiind atunci sub control britanic). Acestor state li s-au alăturat ţările arabe ajunse la independenţă (Libia, Sudan, Maroc, Tunisia, Algeria), statele Peninsulei Arabice (Kuweit, Yemenul de Sud, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Oman şi Qatar), patru state africane (Mauritania, Somalia, Djibouti şi Comore), în sfârşit, Organizaţia de Eliberare a Palestinei (O.E.P. care are din 1965 un statut de observator şi devine membru plin în 1975).
Organul politic suprem al organizaţiei este Consiliul Ligii, compus din reprezentanţi ai statelor membre; el poate exista şi la nivel de şefi de stat, regi şi preşedinţi (întâlniri la nivel înalt).
Liga dispune de un secretariat general şi este înconjurată de foarte multe structuri : consilii (Consiliul de Apărare Comună cu un comandament arab unificat chiar di 1964, Consiliul Economic), comisii permanente; agenţii specializate (mai ales Organizaţia Arabă pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură); mecanisme de cooperare economică (în 1973 Fondul Arab pentru Dezvoltare Economică şi Socială – FADES ; în 1977, Fondul Monetar Arab – F.M.A.)
La 25 mai 1981 statele din Peninsula Arabică (Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar, Oman) constituie Consiliul de Cooperare din Golf (C.C.G.) sub direcţia Arabiei Saudite .
La 17 februarie 1989 Algeria, Libia, Maroc, Mautitania şi Tunisia formează Uniunea Maghreb-ului Arab (U.M.A.).
La 22 septembrie 1969 la Rabat se înfiinţează Organizaţia Conferinţei Islamice (O.C.I.). La aceasta poate adera orice stat cu populaţie musulmană în proporţie de cel puţin 20%. În 1995 OCI cuprindea 51 de membri, adică toate ţările arabe plus 20 de ţări africane şi din Asia de Sud-Est (Brunei, Indonezia, Malayezia) şi , în sfârşit, republicile musulmane din fosta U.R.S.S.
La 14 septembrie 1960 este creată la Bagdad Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.P.) . Aceasta asociază mai ales statele arabe, mari vânzătoare de petrol : Arabia Saudită, Irak, Kuweit, Quatar, Libia, Emiratele Arabe Unite, Iran şi Algeria, dar nu este o organizaţie arabă, având în componenţa sa şi Venezuiela, Indonezia, Nigeria, Ecuador şi Gabon. OPEP este de fapt un cartel al ţărilor exportatoare de petrol, asociate pentru a controla piaţa şi a cunoscut apogeul gloriei cu ocazia şocurilor petroliere din anii ’70.
Organizaţii regionale din Asia – Pacific
Asociaţia Sud-Asiatică Pentru Cooperare Regională (ASACR sau după sigla sa anglo – americană SAARC) a fost creată în 1985 la iniţiativa Bangladesh-ului, regrupând statele din subcontinentul indian (în plus Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan, Sri-Lanka).
Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE sau după sigla sa anglo – americană ASEAN ) a fost creată la Bangkok (Thailanda) la 8 august 1967, regrupând : Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore şi Thailanda. În 1984 la ASEAN aderă Brunel, iar în 1995 duşmanul comunist al anilor ’60 – ’70 , Vietnamul.
La 5 august 1971 a fost înfiinţat Forumul Pacificului de Sud regrupând statele insulare din zonă : Australia, Noua Zeelandă , Insulele Fidji, Kiribati, Micronezia, Nauru.
Cooperarea Economică a ţărilor din Asia şi Pacific ( CEAP cunoscută sub sigla sa anglo-americană APEC ) a fost înfiinţată la Seul în 1989 . Acesta este un forum foarte vast ce regrupează 18 entităţi : cei trei membri ai Asociaţiei de Liber – Schimb Nord-American (SUA, Canada, Mexic) şi Chile; cele trei Chine (China, Hong Kong , Taiwan); statele din ASEAN; Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă şi Papua Noua Guinee, reprezentând actualmente o jumătate din produsul mondial brut şi 40 % din comerţul mondial.
Grupul celor 7 (G7) este o structură informală, pornită de la G5 şi ulterior ajunsă la G7+1. Definitivat în 1975 (prima întâlnire la Rambouillet de la 15 la 17 noiembrie 1975), la iniţiativa preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing şi a cancelarului vest-german Helmut Schmidt, grupul reuneşte cele cinci şi apoi cele şapte principale democraţii industriale : S.U.A. , Japonia, R.E.G., Franţa Marea Britanie, Canada şi Italia. G7, căruia i se alătura din 1977 preşedintele Comisiei Uniunii Europene, vizează mai întâi o coordonare mai bună a politicilor economice naţionale. Puţin câte puţin , câmpul discuţiilor se extinde în domeniul politic şi social.
În timp , summit-urile se transformă în ceremonii mediatice. În anii ’90 , G7 este încă o structură reprezentativă, neasociindu-se în cadrul său decât statele occidentale şi rămânând închis pentru coloşii asiatici în plină dezvoltare (cu excepţia Japoniei).
În 1996 Germania şi Franţa propun ca Rusia să devină membru plin al G7, care se va transforma în G8.
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.) a fost înfiinţată la 16 aprilie 1948 între statele Europei de Vest : Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie, ca şi Germania de Vest, reprezentată în 1948 de comandamentele aflate în funcţia celor trei zone de ocupaţie.
În 1960 Europa Occidentală era reconstruită OECE îndeplinindu-şi misiunea, trebuia să dispară sau să se readapteze şi astfel în acelaşi an este înlocuită cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) , cuprinzând pe lângă membrii OECE, SUA, Canada, Japnia, Australia şi Noua Zeelandă. În 1994, Mexicul este acceptat în OCDE, urmat de Republica Cehă , iar Coreea de Sud, Ungaria, Polonia şi Slovacia au început procedurile necesare pentru a deveni membre.
Organizaţii internaţionale politico-militare
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) La 11 iunie 1948 senatul SUA a votat rezoluţia Vandenberg – veritabilă rezoluţie pentru tradiţia de izolare a acestei ţări şi o autorizează să avizeze încă din timpul păcii alianţei din afara continentului american, care semnează la 4 aprilie 1949 la Washington, Alianţa Atlantică grupând în afară de SUA şi Canada, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxembourg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia şi Italia. Ulterior la organizaţie mai aderă şi Grecia şi Turcia în 1952, RFG în 1955 şi Spania în 1982.
NATO cuprinde două tipuri de structuri :
• structuri civile. Consiliul Atlanticului de Nord, reunind fie reprezentanţii permanenţi , fie (în general, de două ori pe an) miniştrii afacerilor externe ai statelor membre, reprezintă instanţa politică supremă. Coordonarea comitetelor şi grupurilor este asigurată de un Secretariat general. Mai există Comitetul planurilor de apărare (DPC, 1963) şi Grupul planurilor nucleare (NPG,1966). Franţa, care în numele independenţei doctrinei sale de apărare s-a retras din structurile NATO în 1966, nu participă la aceste două organizaţii;
• structuri militare. Comitetul militar, aflat sub autoritatea Consiliului şi Comitetului planurilor de apărare, face recomandări pentru apărarea comună. În decembrie 1995, Franţa a reintrat în acest comitet din care se retrăsese în 1966 . Comitetul dispune de un organ executiv, Statul major internaţional , NATO dispune mai ales de comandamente operaţionale : Comandamentul Aliat din Europa (ACE) , însărcinat cu securitatea Europei (din Norvegia şi până în Turcia), sprijinindu-se pe trei comandamente geografice (nord-vestul Europei – AFNORTHWEST – în centrul Europei – AFCENT – şi sudul Europei – AFSOUTH ); Comandamentul aliat al Atlanticului responsabil cu securitatea Oceanului Atlantic.
În septembrie 1951 , la San Francisco, s-a încheiat Tratatul politico-militar între SUA, Australia şi Noua Zeelandă cunoscut sub denumirea de A.N.Z.U.S.
Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est (S.E.A.T.O.) a fost creată la iniţiativa SUA, grupând pe lângă aceasta şi Anglia, Franţa , Australia, Noua Zeelandă, Filipine, Thailanda şi Pakistan .
Pactul de la Bagdad a fost creat în 1955 între Anglia, Turcia, Irak, Iran şi Pakistan. După retragerea Irakului în 1959, el şi-a schimbat denumirea în Organizaţia Pactului Central (C.E.N.T.O.)
Pactul de la Varşovia, omologul comunist al NATO, s-a înfiinţat la 14 mai 1955 regrupând Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. Pactul a fost caracterizat printr-o influenţă covârşitoare a U.R.S.S.-ului ce deţinea controlul potenţialului militar.
Consiliul de asistenţă economică reciprocă (C.A.E.R. sau după sigla sa anglo-americană C.O.M.E.C.O.N.) a fost creat anterior Pactului de la Varşovia, la 29 ianuarie 1949, grupând aceleaşi opt state comuniste, ca o replică la O.E.C.E.
În urma prăbuşirii regimurilor comuniste din răsăritul Europei, CAER a fost dizolvat la 28 iunie 1991, iar Pactul de la Varşovia la 1 iulie 1991.
La 21 decembrie 1992 , Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia (aceasta s-a divizat la 1 ianuarie 1993 în Republica Cehă şi Slovacia) au format Grupul de la Visegrad, înţelegându-se asupra unui Acord de Liber-Schimb Central European (A.L.S.C.E.)
La 25 iunie 1992, la Istanbul, Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Rusia, Turcia şi Ucraina au adoptat o declaraţie instituind o Zonă de Cooperare Economică a Mării Negre (Z.C.E.M.N.)
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.) a luat fiinţă la Helsinki, la 3 iulie 1973. Pe parcursul perioadei 1973 – 1990, CSCE reuneşte 35 de participanţi : toate statele Europene (cu excepţia Albaniei) plus SUA şi Canada. Conferinţa se va reuni la intervale mai mult sau mai puţin egale : la Belgrad (octombrie 1977- martie 1978), Madrid (noiembrie 1980 – septembrie 1983), Viena (noiembrie 1986 – ianuarie 1989). În plus sunt organizate întâlniri specializate : cooperare ştiinţifică, drepturi ale omului, cooperare culturală e.t.c.
Între 1990 şi 1995, numărul statelor participante la CSCE ajunge de la 34 (în urma reunificării Germaniei) la 53 : în iunie 1991 se alătură Albania; în septembrie 1991, Letonia, Lituania şi Estonia; în ianuarie 1992, 10 din cele 12 republici din fosta URSS; în martie Georgia, Slovenia şi Croaţia; în aprilie Bosnia-Herţegovina. În iulie 1992, Republica Federală Iugoslaviă (Serbia şi Muntenegru) este suspendată pentru violarea Cartei (C.S.C.E.).
În decembrie 1994, la summit-ul de la Budapesta CSCE se transformă în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperate în Europa (O.S.C.E.)
La 5 mai 1949 se semnează statutul Consiliuli Europei de către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia şi Regatul Unit al Marii Britanii.
Consiliul Europei este înainte de toate un club al ţărilor ataşate democraţiei liberale şi pluralismului politic17. La acesta aderă : Grecia şi Turcia, în 1949; Islanda şi R.F.G. , în 1950; Australia, în 1958; Cipru, în 1961; Elveţia, în 1962; Malta, în 1965; Portugalia, în 1976; Spania, în 1977; Liechtenstein, în 1978 şi San Marrino, în 1988.
Între 1990 şi 1995 Consiliul Europei I se alătură şi Andorra , Estonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia şi Slovenia. În 1996 este admisă şi Rusia , iar Albania, Bielorusia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Letonia, Macedonia,Moldova şi Ucraina au primit statutul de invitat special vizând pregătirea unei adeziuni integrale .
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
