Proiectul de unificare economică şi politică a continentului pe care Victor Hugo îl numea “Statele Unite ale Europei” nu a devenit o realitate instituţională decât după cel de-al doilea război mondial. La 5 iunie 1947, în condiţiile începerii Războiului Rece, generalul Marshall a propus Europei ajutorul SUA cu condiţia înscrierii bătrânului continent într-un plan general de reconstrucţie. Pentru aceasta, la 27 iunie 1947, la Paris a început conferinţa ce se va finaliza la 16 aprilie 1948 printr-o convenţie de înfiinţare a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE). La mai puţin de o lună, între 7 şi 11 mai 1948 s-a desfăşurat, la Haga, Congresul Europei care a propus crearea unei Adunări Europene Constituante. La 5 mai 1949, zece state europene au semnat convenţia care dădea naştere Consiliului Europei. Anterior , Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg semnează tratatul de la Bruxelles (17 martie 1948), pentru 50 de ani , prin care lua fiinţă Uniunea Occidentală.
Însă adevărata demarare a Statelor Unite ale Europei se datorează lui Jean Mannet, care l-a convins pe ministrul Afacerilor Externe francez, Robert Schuman să ia asupra sa la 9 mai 1950 paternitatea unei instituţii complexe, bazată pe un principiu simplu: ”Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete creând mai întâi o solidaritate de fapt ”. Comisarul Planului francez concepuse una foarte precisă: Înalta autonitate a Cărbunelui şi a Oţelului, însărcinată să desfiinţeze barierele vamale la aceste două produse foarte importante, la acea vreme, pentru puterea industrială. Deoarece această micro-Europă nu se referea decât la un domeniu foarte restrâns, guvernele puteau accepta să renunţe la prerogativele lor din acest sector în folosul instituţiilor supranaţionale.
Concentrând acţiunea spre “un punct limitat, însă decisiv”, Schuman şi Monnet se hotărăsc pentru metoda funcţionalistă.” Supranaţionalitatea” este punctul de plecare al unei construcţii mai Vaste, instituind, pe fondul “solidarităţilor concrete”, ”primele baze ale unei federaţii europene indispensabile apărării păcii”.
Planul Schuman-Monnet a fost acceptat fără rezerve de Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg , supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi a intrat în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris prin care lua fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O) a fost închiriat pentru 50 de ani .
La 25 martie 1957, pe colina Capitoliului, la Roma, reprezentanţii R.F.Germane, Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat într-o ceremonie solemnă tratatele care instituie Comunitatea Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A sau EURATOM). Tratatele au fost ratificate în cele şase ţări între 5 iulie şi 26 noiembrie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Aceste comunităţi se bazau pe un sistem instituţional asemănător celui al CECO: Consiliului de Miniştri, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie. La 8 mai 1965, Cei Şase semnează un tratat de fuzionare a executivelor care intra în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată, cele trei comunităţi dispun de un ansamblu instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), însă aplică în mod distinct cele trei tratate: dacă CECO este încheiat pentru 50 de ani, tratatele CEE si CEFA sunt încheiate pentru o durată nelimitată.
Comunitatea Europeană a Celor Şase s-a definitivat în perioada 1957-1972. Pentru realizarea uniunii vamale au fost prevăzute trei etape. În prima etapă (1958-1961) s-a prevăzut reducerea taxelor vamale interioare cu cel puţin 25%; creşterea contingenţelor globale de import cu cel puţin 60% şi adaptarea legislaţiei vamale. A doua etapa (1962-1966) prognoza: o nouă reducere a taxelor vamale interioare cu 25%; creşterea cu 80% a contingentelor de import şi reducerea cu 30% a diferenţelor existente între tarifele vamale naţionale şi tariful vamal exterior comun. A treia etapa (1967-1969) propunea eliminarea taxelor vamale şi a tuturor obstacolelor din calea libertăţii comerciale şi libera circulaţie a bunurilor şi a persoanelor.
Celelalte politici comune au fost: politica agricola comună (PAC) etapizată între 30 iulie 1962 şi 1 ianuarie 1971 odată cu intrarea în vigoare a regimului resurselor proprii şi a regimului definitiv de finanţare a P.A.C; politica socială ; politica regională şi relaţiile exterioare. În cadrul politicii sociale la 11 mai 1960 a fost creat Fondul Social European, la 25 februarie 1964 sunt elaborate directivele Consiliului referitoare la libertatea înfiinţării şi prestării serviciilor iar la 29 iulie 1968 are loc adoptarea textelor privind libera circulaţie a muncitorilor. Politica regională, deşi tardivă, intervine în 1973, cu crearea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR). În cadrul relaţiilor exterioare, acordurile de la Yaounde (1963-1969) şi Lome (1975) stabilesc legături între CEE şi ţările Africii, Caraibelor şi Pacificului.
Cu toate acestea construcţia europeană în această perioadă a întâmpinat şi destule momente de criză în relaţiile dintre statele comunitare. Astfel, la 15 mai 1962, Generalul de Gaulle denunţă Europa “volapuk” şi a “apatrizilor”, după eşecul negocierilor unui tratat de unificare a statelor (planul Fouchet). La 30 iunie 1965, Franta refuză să aplice clauzele tratatului asupra CEE care prevedea votul majorităţii calificate a Consiliului. Aceasta este criza “scaunului gol”, care nu se va soluţiona decât la 30 ianuarie 1966, la Louxemborg, în urma compromisului care permitea restabilirea regulii unanimităţii când “sunt în joc interese foarte importante ale unuia sau ale mai multor parteneri”.
În ianuarie 1963 şi în noiembrie 1967 de Gaulle s-a opus candidaturii Marii Britanii care îşi depusese cererea din 31 iulie 1961. Coeziunea Celor Şase în cadrul CEE şi primele succese ale Pieţei Comune au convins Londra să se alăture Comunităţii. Însă ambiguitatea care marchează atitudinea britanicilor faţă de integrarea europeană şi temerile exprimate de către generalul de Gaulle că Marea Britanie joacă rolul “calului troian” al SUA în interiorul CEE, determină Franţa să facă uz de dreptul său de veto, de două ori, împotriva avizului dat de cei cinci parteneri ai săi .
În urma summit-ului de la Haga, reunit în zilele de 1 şi 2 decembrie 1969 se hotărăşte extinderea comunităţii concretizată în tratatul din 22 ianuarie 1972. Tratatele de aderare sunt supuse referendumului în Irlanda şi Danemarca, unde sunt aprobate de populaţie, însă datorită acestui fapt Norvegia nu poate intra în CEE – opozanţii obţinând 54% din voturi în cadrul referendumului.
Marea Britanie a notificat aderarea sa printr-un vot al Camerei Comunelor, însă o dată cu victoria Partidului Laburist, în 1974 , a devenit necesară negocierea unui mecanism, colector care să diminueze contribuţia britanică la bugetul comunitar. Pe baza acestor aranjamente, guvernarea Wilson a cerut prin referendum, la 5 iunie 1975, confirmarea aderării britanicilor; care a fost obţinută cu 67% din voturi “pentru” şi 32% “împotrivă”.
Grecia, asociată la CEE din 1 noiembrie 1962, avusese relaţii externe îngheţate pe “perioada coloneilor” (1967-1974), dat şi-a depus candidatura pentru aderare la 12 iulie 1975. Tratatul a fost semnat la 28 mai 1979 şi a intrat în vigoare începând cu 1 iulie 1981.
Spania, marcată de războiul civil şi izolată de Europa în timpul regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democraţilor în 1975. Aderarea sa la CEE, la1 ianuarie 1986, la capătul lungilor negocieri marcate de atitudinea rezervată a Franţei care se temea de concurenţa produselor agricole spaniole, a dat semnalul noii orientări europene a Madridului hotărât să îşi ocupe locul său în rândul instituţiilor comunitare.
Portugalia, care a cunoscut, după război aceeaşi izolare diplomatică ca şi Spania, în urma unui regim autoritar dominat de către Salazar, s-a alăturat CEE la 1 ianuarie 1986.
Ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), principalii parteneri comerciali ai CEE temându-se să nu rămână izolate de marea piaţă internă care se constituise în cadrul Europei Celor Doisprezece, negociază între cele două părţi un Spaţiu Economic European (SEE), prin tratatul de la Porto din 2 mai 1992. Apoi aceste ţări din AELS au cerut, şi doi ani mai târziu au realizat, deplina lor aderare la CEE (cu excepţia Elveţiei, care a respins prin referendum tratatul referitor la SEE, la 6 decembrie 1992).
Tratatele de aderare au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda la 30 martie 1994. Ele au fost supuse referendumului în Austria la 12 iunie 1994; în Finlanda la 16 octombrie 1994; in Suedia la 13 noiembrie 1994; Norvegia la 27-28 noiembrie 1994 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. Un caz aparte a fost referendumul norvegian care a respins aderarea cu 52% “ împotriva ” şi 40% “pentru”.
Alte doua ţări candidate la CEE sunt Cipru şi Malta, la 4 iulie 1990, respectiv la 16 iulie 1990, acestea depunându-şi cererile de aderare.
Candidatura Turciei (asociat la CEE din 1964), care a fost depusă la 14 aprilie 1987, a primit din partea comisiei un aspect nuanţat. Participarea Turciei la Consiliul Europei, la O.C.D.E. şi la NATO face din aceasta un partener vechi şi loial în cadru Europei Occidentale.
Celelalte ţări din centrul şi Sud-Estul Europei şi-au depus candidaturile la Uniunea Europeană începând cu anul 1994 (Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, România, Lituania, Letonia şi Estonia).
România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în 1995 şi a fost acceptată ca stat candidat la Consiliul European de la Louxembourg din decembrie 1997. Decizia de deschidere a negocierilor cu România a fost luată de Consiliul European de la Helsinki, în decembrie 1999, care a hotărât ca singurul criteriu care trebuie îndeplinit de statele candidate înaintea deschiderii este criteriul politic (existenţa unor instituţii democratice stabile, respectarea drepturilor omului şi protejarea drepturilor minorităţilor).
Celelalte criterii stabilite prin tratatul de la Maastricht referitoare la aderarea noilor ţări au rămas neschimbate, îndeplinirea lor fiind necesară în momentul aderării. Aceste criterii sunt: criteriul economic (o economie de piaţă funcţională şi care să poată face faţă presiunilor concurenţial de pe Piaţa Unică a UE); criteriul legislativ (acquis-ul comunitar trebuie pus în aplicare în statul candidat în momentul aderării la UE) şi criteriul administrativ (capacitatea statului candidat de a-şi asuma obligaţiile de stat membru al UE).
Acquis-ul comunitar este grupat în 31 de capitole, ce sunt deschise succesiv negocierii:
1. Libera circulaţie a bunurilor;
2. Libera circulaţie a persoanelor;
3. Libera circulaţie a serviciilor;
4. Libera circulaţie a capitalurilor;
5. Dreptul societăţilor comerciale;
6. Politica de concurenţă;
7. Agricultura;
8. Pescuitul;
9. Politica în domeniul transporturilor;
10. Impozitarea;
11. Uniunea Economică şi Monetară;
12. Statistica;
13. Politica sociala şi de ocupare a forţei de muncă;
14. Energie;
15. Politica industrială;
16. Întreprinderile mici şi mijlocii;
17. Ştiinţă şi cercetare;
18. Învăţământ şi formare profesională;
19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei;
20. Cultura şi audio-vizual;
21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale;
22. Mediul înconjurător;
23. Protecţia consumatorului şi sănătatea publică;
24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
25. Uniunea vamală;
26. Relaţiile economice internaţionale;
27. Politica externă şi de securitate ;
28. Controlul financiar;
29. Prevederi financiare şi bugetare;
30. Participarea la Instituţiile U.E.;
31. Altele.
Tratatul de la MAASTRICHT cunoscut sub denumirea de Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, este punctul care se realizează voinţa politică de transformare a CEE, entitate economică, într-o uniune dispunând de competenţe politice.
“SPATIUL SCHENGEN” este realizat progresiv de un anumit număr de state ale Uniunii care doresc să anticipeze realizarea obiectivelor Tratatului de la Maastricht. Evoluţia a fost următoarea:
La 14 iunie 1985, Franţa, Germania , Belgia , Olanda şi Louxemburg au semnat acordul de la Schengen care viza suprimarea progresivă a controalelor la frontierele comune, instaurând un regim de liberă circulaţie pentru toţi cetăţenii proveniţi din statele semnatare şi din alte state ale Comunităţii sau din ţări terţe. Această cooperare include o politică comună a azilului şi a imigrării.
La 19 iunie 1990 are loc semnarea de cele cinci state ale Convenţiei complementare ce defineşte condiţiile de aplicare şi garanţiile realizării circulaţiei libere. Această convenţie compusă din 142 de articole modifică legile naţionale şi este supusă ratificării parlamentare. Convenţia realizează o colaborare între poliţii împotriva criminalităţii şi a terorismului.
La 26 martie 1995 a intrat în vigoare Convenţia dintre Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania şi Portugalia.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să aplice dreptul european şi să permită o interpretare uniformă a acesteia care să se impună jurisdicţiei naţionale. Deciziile pe care le ia conform articolului 177 al Tratatului CEE (recursuri prejudiciare constituie un corp de doctrină juridică ce impune următoarele principii:
1.Principiul “nemijlocirii” dreptului comunitar, care stipulează că aplicarea unei norme obligatorii europene nu poate fi întârziată sau modificată prin intervenţia legislatorului naţional.
2.Principiul ”aplicării directe”, conform căruia, o persoană particulară se poate prevala în faţa judecătorului naţional de aplicarea unui tratat, unei reglementări sau a unei directive comunitare.
3.Principiul “primatului “dreptului comunitar asupra dreptului naţional constituie contribuţia cea mai importantă a Curţii de Justiţie, pentru că nu figurează în mod expres în tratate şi pentru că este condiţia sine qua-non a autonomiei şi respectării dreptului comunitar.
PARLAMENTUL EUROPEAN
Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naţionale. În iunie 1979, această desemnare a fost încredinţată votului universal. Însăşi noutatea pe care o reprezentă o adunare parlamentară internaţională, precum şi noutatea, încă mai mare, pe care o reprezintă alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de 30 de ani pentru a se pune în practică votul universal.
Cât priveşte numărul parlamentarilor aceasta a crescut de la 78 pentru Adunarea comună a CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunităţi, apoi la 198 odată cu aderarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei (dată ce corespunde cu constituirea noului Parlament ales prin sufragiu universal direct, 17 iulie 1979); a ajuns la 410 odată cu instituirea alegerilor directe şi apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, apoi la 567 odată cu reunificarea germană şi, în sfârşit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 1 ianuarie 1995.
Organele Parlamentului European sunt: Biroul (alcătuit din: preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi chestori şi răspunzând de organizarea interna a instituţiei); Conferinţa preşedinţilor (grupurilor politice care stabileşte ordinea de zi a sesiunilor); Secretariatul general (stabilit la Luxembourg şi Bruxelles).
Parlamentarii sunt repartizaţi în cadrul celor 20 de comisii permanente (agricultura, mediu, afaceri externe, economică, regională, etc). Deputaţii nu se regrupează în delegaţii naţionale, ci în grupuri politice care constituie adevărata structura a Parlamentului după cum urmează: Partidului Socialist European (P.S.E.)-217; Partidul Popular European (P.P.E.) –173; Uniunea pentru Europa (U.P.E.)-54; Liberalii, Democraţii şi Radicalii Europeni (L.D.R.E.)-52; Stânga Unitară Europeană (S.U.E.)-33;Verzii (V.)-27; Alianţa Radicală Europeană (A.R.E.)-20; Europa Naţiunilor (E.N.)-19 şi Neînscrişi (N.I.)-31.
Sesiunile plenare ale Parlamentului European sunt lunare şi durează o săptămână. Celelalte trei săptămâni consacrate lucrărilor comisiilor parlamentare şi grupurilor politice.
Sediul din Strasbourg a fost confirmat ca locul unde se desfăşoară cele doisprezece sesiuni plenare ordinare, la Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1992). Comisiile grupurilor politice se reunesc la Bruxelles.
Loc al dezbaterilor şi stimulării politice, Parlamentul exercită o funcţie matrice la procesul unificării europene. El corectează tentaţiile birocratice ale Comisiei şi stimulează Consiliul de Miniştri, căruia îi hotărăşte programul la începutul şi la finalul fiecărei preşedenţii semestriale.
Reprezentant al opiniei publice Parlamentul încearcă să joace rolul de “vox populi” pentru Uniunea Europeană . Forum internaţional, Parlamentul , prin intermediul delegaţiilor interparlamentare, întreţine relaţii cu Parlamentele ţărilor exterioare Uniunii.
Astfel, Parlamentul împarte cu Consiliul puterile legislative şi bugetare, iar prin tratatul de la Maastricht i s-a lărgit sfera drepturilor în special în ceea ce priveşte procedura amendamentelor şi faţă de Comisie.
CONSILIUL
Consiliul de Miniştri ,compus din miniştri reprezentând statele membre, este instituţia decizională principală a Comunităţii Europene şi a Uniunii în cadrul cărora el exprimă în special interesele naţionale.
Consiliul “afacerilor generale” este compus din miniştri Afacerilor Externe ai statelor membre . Fiecare ţară exercită preşedenţia prin rotaţie, pentru o perioada de 6 luni . Consiliul se reuneşte alternativ la Bruxelles şi de 3 ori pe an la Luxemburg. El este asistat de un secretariat general al cărui sediu este la Bruxelles.
Consiliile specializate sunt convocate când ordinea de zi solicită tratarea unor probleme tehnice (Consiliile Agriculturii , Economiei şi Finanţelor, Mediului, Transporturilor, Industriei ş.a., ce reunesc miniştrii respectivi din fiecare stat membru).
În activităţile cotidiene Consiliul este asistat de către un organ administrativ esenţial şi anume Comitetul Reprezentaţilor Permanenţi (COREPER).
Alcătuit din diplomaţi având rangul de ambasadori ai statelor membre, comitetul acţionează ca organ subsidiar Consiliului. COREPER este instituţia ce face legătura între diferitele administraţii naţionale şi instituţiile comunitare.
Consiliul decide asupra actelor juridice formale (reglementări, directive, decizii) şi hotărăşte asupra acordurilor internaţionale negociate de către Comisie. El nu se poate exprima decât la o propunere formală a Comisiei. Anumite hotărâri sunt luate în co-decizie cu Parlamentul European.
Consiliul de Miniştri este totodată unul dintre organele triunghiului decizional al Uniunii (Comisia, Consiliul , Parlamentul) şi locul unde se mediază între diferitele interese naţionale.
Modul de a lua decizii al Consiliului este atât votul majoritar cât şi votul cu unanimitate. Votul majoritar presupune ca deciziile să se ia cu majoritate calificată care atribuie fiecărei ţări un vot ponderat în funcţie de populaţie: Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie au câte 10 voturi; Spania 8; Belgia, Grecia, Ţările de Jos şi Portugalia câte 5; Suedia şi Austria câte 4; Danemarca, Irlanda şi Finlanda câte 3, iar Luxemburg 2, fiind astfel avantajate statele mai mici. Votul cu unanimitate este necesar în domeniile prevăzute de tratate: aderarea unui nou stat membru, revizuirea tratatului, armonizarea fiscală, lansarea unei politici noi, programele cadru ş.a.
Consiliul European, inaugurat în 1974, s-a constituit din practica întâlnirilor regulate ale şefilor de stat şi de guvern cu preşedintele comisiei. Această practică instituţionalizată din Actul Unic European din 1987. Tratatul de la Maastricht confirmă rolul director al Consiliului European în cadrul Uniunii.
Şefii de stat şi de guvern, cărora li se alătură preşedintele Comisiei, se reunesc cel puţin de două ori pe an. Consiliul European adoptă “concluzii” care constituie cadrul de stimulare a Consiliului de Miniştri şi a Comisiei.
Loc de arbitraj şi de compromis, Consiliul European este adesea chemat să tranşeze anumite probleme care n-ar putea obţine acordul la nivelul miniştrilor.
Comisia si celelalte instituţii
Comisia este organismul comun al celor trei Comunităţi europene fuzionate în 1967: CECO, CEE şi EURATOM. Începând cu 1 noiembrie 1993 ea poartă denumirea de Comisia Uniunii Europene.
Colegiul, în Uniunea celor cincisprezece membri, este format din cei 20 de comisari (câte doi pentru Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania şi câte unul pentru fiecare din celelalte ţări) care sunt numiţi de comun acord de către statele membre. Începând cu 1 ianuarie 1995 membrii Comisiei sunt numiţi pentru cinci ani şi sunt supuşi votului de învestitură al Parlamentului European.
Preşedintele Comisiei este desemnat de către statele membre cu unanimitate şi exercită o funcţie importantă de reprezentare în exterior: participă la lucrările Consiliului European la summit-urile ţărilor industrializate îl întâlneşte în mod regulat pe preşedintele S.U.A.
Independenţa Comisiei faţă de statele membre constituie cel mai important element al sistemului comunitar. Garant al interesului comun, Comisia are monopolul asupra iniţiativei legislative. Ea transmite Consiliului şi Parlamentului propunerile sale de reglementări şi de directive.
Comisia dispune de o putere de reglementare prin competenţele care îi sunt atribuite de către tratate: ea execută bugetul comunitar, girează politica agricolă, politică comercială, piaţa internă europeană.
Între instituţiile de bază ale Uniunii Europene, pe lângă Parlament, Consiliu şi Comisie, mai există şi Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi cu care de altfel colaborează primele trei.
Curtea de Justiţie instalată la Luxemburg este compusă din 15 judecători, asistaţi de 9 avocaţi generali. Ei sunt numiţi pentru 6 ani, de comun acord, de către statele membre: independenţa lor este garantată. Curtea de Justiţie este asistată, din 1988, de un tribunal de primă instanţă.
Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul financiar din 22 iulie 1975 şi s-a ridicat la rang de instituţie prin Tratatul de la Maastricht. Este compusă din 15 membri numiţi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliu, după consultarea Parlamentului. Ea asistă Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control al execuţiei bugetare.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
