Istoria universală a secolului al XX –lea se încheie cu profunde prefaceri de ordin politic, naţional şi internaţional, “contabilizând” transformări cantitative şi calitative al căror bilanţ rămâne însă dificil de întocmit cu exactitate. Se pronostichează că la începutul secolului al- XXI- lea, când geopolitic şi cronopolitic se vor putea confirma şi accepta schimbări de substanţă în fizionomia spaţiilor politice, iar acumulările succesive. În timp vor fi fost mai concret percepute, analizele obiective vor consemna concludente situaţii politice de fapt şi de drept, integrate unei noi ordini internaţionale. Analiza obiectivă a evenimentelor produse sau tendinţelor incontestabile duc la constatarea unui proces de derulare sau stări noi a lumii descrise a fi mondializate sau globalizate, ceea ce aduce, chiar dacă destul de vag, cu internaţionalismul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea. Considerată ca o situaţie de fapt înainte de a-şi fi dezvăluit pe deplin un sens, globalizarea este descrisă ca o necesitate sau obligaţie mai mult sau mai puţin răsplătită (cucerirea de pieţe), ca un proces mai mult sau mai puţin oportun (accesul la bunuri culturale importante e.t.c), în faţa căruia statele, ca şi cetăţeni se trezesc dezorientaţi, fiind dificil a stabili dacă şi pentru cine mondializarea reprezintă un avantaj sau un dezavantaj.
În termeni formali se poate spune că globalizarea “deposedează în bună parte statul naţional de puterea de obiectivizare faţă de realitatea socială mondială” a noului model mondial de după sfârşitul Războiului Rece. Cu alte cuvinte, pe ordinea de zi a istoriei au intrat, mai imperios ca oricând, problemele unei gestiuni globale a prezentului şi a viitorului lumii, deşi conştiinţa acestei tendinţe este difuză individual şi colectiv. Apelurile la conştientizarea mondializării problemelor cad din ce în ce mai mult în van dacă, de fiecare dată când sunt lansate, nu propun şi mijloace instituţionale sau sociale capabile a le concretiza. Vor trebui astfel găsite unităţi de sens şi de capacitate care să asigure legăturile dintre universal şi particular, între nevoia de schimbare accelerată şi nevoia de securitate.
Din această perspectivă arena politică mondială se confruntă cu cel puţin trei obstacole fundamentale în calea satisfacerii armonioase a intereselor individuale şi colective, naţionale şi mondiale:
1. Hegemonia economică, socială şi culturală a logicii pieţei;
2. Situarea “în faţă” a “urgenţei” drept categorie centrală a politicii;
3. Delegitimarea fără precedent a termenilor şi soluţiilor susceptibile să constituie puncte de plecare spre acţiuni colective.
Aşa cum remarcă autorii de specialitatea analizei schimbărilor lumii în secolul XX : toate epocile pot revendica epitetul de perioade ale schimbării şi prefacerilor… dar un secol care începe cu 50 de state independente şi se termină cu 200, trebuie să recunoaştem, deţine recordul pe planul schimbării… Noii actori pe harta mondială au apărut în a doua jumătate a veacului, cunoscând maxima viteză a transformărilor în ultimii ani. Sfârşitul a două războaie mondiale, unul cald şi altul rece a dat un impuls nebănuit destrămării imperiilor şi apariţiei unor noi entităţi .La O.N.U. votează Marea Britanie, dar şi Burkina Faso, Brunei Darussalam sau Vanuatu. Până şi numele unor ţări cunoscute se schimbă… Alături de actori consacraţi ai vieţii internaţionale, au apărut alţii noi, în diverse zone şi subzone, precum şi un număr impresionant de organisme guvernamentale, ce se lasă greu de identificat în lista nesfârşită de acronime. Iar lumea acestui sfârşit de secol şi de mileniu este dramatic marcată de două curente simultane : al fragmentării şi al integrării. În acest ce primul se bazează pe căutarea unei identităţi culturale, ce subliniază diferenţele de limbă, credinţe şi tradiţii, al doilea este determinat de interese economice şi politice. 2 În acelaşi timp, este de reţinut că, pornind de la adevărul că omenirea trebuie să înfrunte mereu problematica epocii sale înfruntă, implicit sau explicit, procesele noi ale schimbării, se află în faţa unei problematici noi, ale cărei rădăcini cauzale venind din trecut, explică prezentul şi condiţionează viitorul. Este situaţia problemelor globale ale omenirii, generatoare de macropolitici, de opţiuni mondialiste şi strategii globale care, în funcţie de diverse orientări ideologico- politice, promovează diferite soluţii, fie strict organizaţionale (mergând chiar până la ideea nerealistă a unui guvern mondial) fie sub aspectul regândirii ordinii mondiale, a relaţiilor independenţă – interdependenţă , cu accent pe una sau alta dintre aceste componente ori considerate în echilibru; după cum există şi puncte de vedere care apreciază ca fiind anacronice principii cum sunt independenţa naţională şi suveranitatea.3
Teoria relaţiilor internaţionale ş-a ocupat foarte puţin şi nesistematizat de problematica aspectelor globale, de incidenţa lor asupra politicilor naţionale şi mondiale de ceea ce unii numesc macropolitică, în cadrul politicilor cu impact global, planetar. Este însă de semnalat că, apărute pe ordinea de zi a reflecţiilor politice şi ştiinţifice din ultimele 4-5 decenii, problemele globale încarcă agenda prezentă şi viitoare a politicii şi analizelor politice.
Însă, orice încercare de a analiza problemele globale ale omenirii, aceea care solicită contribuţia şi ansamblul , a statelor şi comunităţii mondiale, arată că aceste probleme sunt de natură: economică (adică resursele şi prelucrarea lor tehnologică) ; antropologică (demografie, nivel de instruire, speranţa de viaţă); ecologică (starea mediului) şi social- politică (sistem democratic, drepturi şi libertăţi, iniţiativă socială).
În cazul primelor trei categorii ar fi greu de concretizat chiar şi un simplu inventar de probleme, date fiind evoluţia dinamică a realităţilor, intercondiţionarea proceselor şi consecinţele previzibile dar mai ales imprevizibile ale unei soluţii sau alteia. În acelaşi timp, este de semnalat că între problemele globale ale omenirii se situiază şi nivelul înarmărilor, inclusiv în ce priveşte pericolul nuclear (arme de distrugere în masă ) , precum şi aspecte importante privind securitatea statelor , asigurarea unei noi ordini economice internaţionale. Asemenea probleme au constituit teme centrale ale unor dezbateri şi tratative internaţionale , încheiate cu un mare număr de acorduri, convenţii şi înţelegeri, devenite mai mult surse de referinţă bibliografică decât programe de acţiune reală.4
În acest sens, unul din rapoartele Clubului de la Roma arată că , dincolo de resursele materiale ale mediului, problemele globale ale omenirii sunt strâns legate şi de factorii subiectivi cum sunt : guvernarea şi capacitatea de a guverna , sistemul de învăţământ , valorile şi religiile împărtăşite, mass-media5 ş.a.
Pe de altă parte , pornind de la analiza, din perspectiva globală a lumii, a statelor, o teză mai recentă a filosofiei politice înclinate spre realism susţine că “nevoia de duşmani” pare să fie un factor istoric comun, din moment ce multe state ş-au zbătut să-şi depăşească eşecurile şi contradicţiile interne prin căutarea de adversari externi. Această metodă uneşte naţiunea divizată, punându-i în faţă inamicul extern, fie că e real, fie că e inventat. Cu toate acestea , noii adversari ai omenirii pot fi de altă natură, aflându-se în cu totul altă parte. Ei ameninţă deja specia umană prin : poluare, penurie de apă, foamete, malnutriţie, analfabetism, şomaj ş.a.. Însă conştiinţa existenţei acestor duşmani nu este deocamdată suficientă pentru a naşte coeziunea mondială şi solidaritatea necesară luptei.6
De aceea , pe măsură ce lumea s-a apropiat de încheierea secolului XX şi începutul secolului XXI , s-au înmulţit şi preocupările oamenilor de ştiinţă , ale analiştilor vieţii social-economice în legătură cu viitorul. O bună parte a acestor preocupări , luând în considerare lumea în ansamblu, sunt totuşi focalizate asupra rolului marilor puteri. Încă din 1993, istoricul american de origine engleză Paul Kennedy publica, la New York, Preparing for The Twenty-First Century, abordând, într-un capitol special, ceea ce numeşte “dilema americană” , reamintind pătimaşele dezbateri pe teme cum au fost sfârşitul secolului american; în spatele hegemoniei americane sau S.U.A. – o putere comună. După opinia sa, în faţa unei analize concrete, obiective, SUA, dorind a se păstra ca lider mondial, nu poate să apară ca “pierzător” în contextul schimbărilor globale.7
Stimulată demodernizare, politica globală a fost – conform americanului Samuel Huntington – reconfigurată de-a lungul liniilor culturale. Astfel, popoarele şi ţările având culturi similare se apropie, iar alinierile definite de ideologie şi relaţii între superputeri sunt înlocuite de alinierile definite de civilizaţie. Frontierele politice sunt refăcute astfel încât să coincidă cu cele culturale (etnice, religioase şi civilizaţionale). Comunităţile culturale înlocuiesc blocurile din timpul Războiului Rece şi liniile de falie între civilizaţii devin liniile directoare ale politicii globale conflictuale.8
Prăbuşirea U.R.S.S. şi dezintegrarea acesteia la sfârşitul anului 1991 a adus SUA într-o situaţie unică, devenind simultan prima şi unica putere cu adevărat mondială. Conform lui Zbigniew Brzezinski, deşi hegemonia ş-a născut odată cu omenirea, actuala supremaţie a SUA este distinctă prin rapiditatea apariţiei , anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, SUA ş-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii.9
După încheierea Războiului Rece, postura SUA nu a produs publicului american prea multă bucurie, ci mai degrabă a scos la iveală o înclinare spre definirea mai limitată a responsabilităţilor sale în străinătate . Sondajele de opinie efectuate în 1995 şi 1996 au arătat că publicul are o preferinţă generală pentru “împărţirea” responsabilităţii mondiale cu alţii, mai degrabă decât pentru exercitarea ei monopolistă.
Din cauza acestor factori interni, sistemul mondial american pune accent pe tehnica cooperării (ca în cazul rivalilor învinşi – Germania, Japonia, şi mai târziu chiar Rusia) în mult mai mare măsură decât au făcut-o sistemele imperiale precedente. Ca şi acestea, el se sprijină puternic pe exercitarea unei influenţe indirecte asupra elitelor din ţările dependente şi, în acelaşi timp , profită foarte mult de atracţia exercitată de principiile şi instituţiile sale democratice . Toate aceste aspecte sunt întărite de impactul masiv, dar invizibil al predominaţiei americane în domeniile comunicaţiei mondiale, al spectacolului pop şi al culturii comerciale şi prin potenţialul evident american în ceea ce priveşte tehnica de vârf şi capacitatea de a acţiona militar pe tot globul.
Dominaţia culturală a fost o faţetă subapreciată a puterii mondiale americane. Indiferent cum sunt considerat criteriile sale estetice, cultura comercială a SUA exercită o atracţie magnetică, în special asupra tineretului lumii. Această atracţie ar putea decurge din aspectul hedonistic al stilului de viaţă pe care îl înfăţişează, dar succesul său mondial nu poate fi negat. Filmele şi emisiunile americane acoperă trei sferturi din piaţa mondială. Limba folosită pe Internet este engleza, iar o proporţie copleşitoare a conversaţiilor prin computer au , de asemenea, ca ţară de origine SUA, influenţând astfel conţinutul conversaţiei mondiale. SUA a devenit o Mecca pentru cei care caută un învăţământ avansat, aproximativ o jumătate de milion de studenţi străini se îndreaptă aici – dintre care mulţi foarte dotaţi nu se mai întorc acasă niciodată. Absolvenţi ai universităţilor americane pot fi găsiţi în aproape fiecare guvern de pe oricare continent.10
Idealurile democratice , asociate cu tradiţia politică americană , întăresc şi mai mult ceea ce unii consideră a fi “imperialismul cultural” american În epoca celei mai ample răspândiri a democraţiei ca formă de guvernământ, experienţa politică americană tinde să servească drept standard pentru imitaţie. Accentul sporit, în lumea întreagă, pe rolul central al Constituţiei şi pe supremaţia legii asupra intereselor politice- indiferent cum se traduce în practică – se datorează forţei constituţionalismului american.
Atracţia şi impactul sistemului politic democratic american au fost însoţite şi de atracţia crescândă exercitată de modelul economic antreprenorial american care pune accentul pe comerţul liber mondial şi pe competiţia neîngrădită.
Răspândindu-se treptat în lume, imitarea stilului american creează un mediu mai favorabil exercitării hegemoniei americane, indirectă şi se pare, consimţită. Şi , ca şi în cazul sistemului american intern, această hegemonie presupune o structură complexă de instituţii şi proceduri, legate între ele, proiectate în aşa fel încât să genereze consens şi să acopere asimetriile ale puterii şi influenţă. Supremaţia mondială americană este astfel sprijinită de un complicat sistem de alianţe şi coaliţii care acoperă literalmente scena mondială.
Alianţa Atlantică, reprezentată din punct de vedere instrituţional de către NATO, leagă cele mai dezvoltate şi mai influente state din Europa şi America, făcând din SUA un participant- cheie chiar şi în chestiuni intra-europene. Relaţiile bilaterale, politice şi militare , cu Japonia leagă cea mai puternică economie asiatică de SUA, Japonia rămânând (cel puţin pentru moment), în esenţă, un protectorat american.
În plus , reţeaua mondială de organizaţii specializate, mai ales instituţiile financiare “internaţionale” trebuie considerate ca făcând parte din sistemul global american. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială pot fi considerate ca reprezentând interesele, “mondiale”, iar clientela lor ca fiind lumea întreagă. În realitate, ele sunt sub puternica dominaţie americană, iar originile lor se află în iniţiative americane, mai ales Conferinţa de la Bretton Woods din 1944.11
În acest context , pentru o perioadă de timp destul de lungă, statutul SUA de prima putere a lumii este puţin probabil să fie contestat de vreo putere individuală. Este mai mult decât sigur că nici un stat naţiune nu va egala SUA în cele patru aspecte esenţiale ale puterii (militar, economic, tehnologic şi cultural) care produc, prin cumulare, o influenţă, politică mondială decisivă. În cazul unei abdicări deliberate sau neintenţionate a SUA, singura alternativă reală la supremaţia sa mondială, în viitorul previzibil, este anarhia internaţională. În această privinţă, este corectă afirmaţia preşedintelui Bill Clinton că SUA a devenit o naţiune indispensabilă lumii.12
Însă, argumentele diverşilor analişti privind forţa şi capacitatea SUA de a conduce lumea sunt puse sub semnul îndoielii de multitudinea unor îngrijorătoare dileme sau probleme de rezolvat. Astfel, acelaşi Zbigniew Brzezinski inventariază nu mai puţin de douăzeci de dileme fundamentale care, în anumite grade, “constituie în fapt agenda pentru o SUA renăscută şi pentru efectiva reafirmare a capacităţii sale de a exercita o susţinută conducere globală. Printre aceste dileme sunt amintite : o uriaşă datorie ce apasă an de an bugetul naţional, creşterea deficitului comercial, rata scăzută de economisire şi investiţii, necompetitivitatea industrială, slaba educaţie secundară (care a dus la situaţia ca aproape 23 de milioane de americani să fie analfabeţi), infrastructură socială în curs de deteriorare, cu o răspândită decădere urbană, o clasă socială bogată lacomă, care acumulează o parte a veniturilor, o adevărată obsesie parazitară de a câştiga bani pe calea proceselor judiciare (mai mult de o treime din avocaţii existenţi în lume aparţin SUA) , masiva propagare a corupţiei morale, declinul conştiinţei civice, pericolul unei potenţiale divizări multiculturale, blocajul sistemului politic ş.a.
Analistul susţine că abordarea sa nu este o previziune , ci un avertisment de urgenţă privind condiţiile politicii globale, azi şi în viitor , un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla la începutul acestui secol şi ceea ce nu trebuie permis să se întâmple.
Evident, nu poate şi nu trebuie permisă revenirea, fie şi deghizată anomaliilor secolului al XX-lea, dar cum schimbările globale au ieşit de sub control, trebuie întreprins ceva . Ce anume nu se poate spune precis, dar discutându-se perspectiva conturării a cel puţin trei centre de mare putere economică (Japonia, Uniunea Europeană , SUA) , în spatele cărora se află noi pretendenţi (China, Rusia, şi poate chiar India), este relevantă inconfundabila concurenţă dintre acestea , implicit perspectiva unei noi fizionomii a ordinii internaţionale prin apropierea ruso-chineză.13
Un alt analist Samuel Huntington, consideră că în lumea pe cale a se naşte, relaţiile între state şi grupări din civilizaţii diferite nu vor fi apropiate, ci vor fi adesea antagonistă . În prezent, unele relaţii intercivilizaţionale sunt mai predispuse la conflicte decât altele. La nivel micro, cele mai violente linii de folie sunt între Islam şi vecinii săi ortodocşi , hinduşi, africani şi creştini occidentali. La nivel macro, diviziunea dominantă este între “Occident şi restul”, cele mai intense conflicte având loc între societăţi musulmane şi asiatice, pe de o parte şi Occident, pe de altă parte. Este posibil ca cele mai periculoase ciocniri ale viitorului să apară din interacţiunea aroganţei occidentale, intoleranţei islamice şi a afirmării asiatice.
Singur între civilizaţii, Occidentul a avut un impact major şi, uneori, devastator asupra oricărei alte civilizaţii. Relaţia între puterea şi cultura Occidentului şi puterea şi culturile altor civilizaţii este, în consecinţă, cea mai pătrunzătoare caractereistică a lumii civilizaţiilor. Cum puterile relative din alte civilizaţii sunt în creştere, atracţia culturii occidentale păleşte şi popoarele non-occidentale au din ce în ce mai mult încredere în culturile lor indigene. Problema centrală, în relaţiile dintre Occident şi restul este, prin urmare, discordanţa între eforturile Occidentului – în special ale SUA – de a promova o cultură occidentală universală şi capacitatea sa în declin de a face un asemenea lucru.
Colapsul comunismului a exacerbat această discordanţă prin faptul că a reîntărit în Occident punctul de vedere potrivit căruia ideologia sa şi liberalismul democratic au triumfat la nivel global şi deci au fost universal valide.
Occidentul, în special SUA, care întotdeauna au fost o naţiune misionară , crede că popoarele non-occidentale ar trebui să se supună valorilor occidentale ale democraţiei, pieţei libere, guvernării limitate, drepturilor omului, individualismul, domniei legii şi ar trebui să încorporeze aceste valori în instituţiile lor. Minorităţile din cadrul altor civilizaţii îmbrăţişează şi promovează aceste valori, însă atitudinile dominante în legătură cu acestea în culturile non-occidentale se întind de la un scepticism general la o opoziţie intensă .Astfel, ceea ce este universalism pentru Occident este imperialism pentru restul.
Occidentul încearcă şi va continua să încerce sa-şi susţină poziţia sa predominantă şi să-şi apere interesele prin definirea lor ca interese ale comunităţii mondiale. Această formulă a devenit substantivul colectiv eufemistic pentru a da legitimare globală acţiunilor reflectând interesele SUA şi ale altor puteri occidentale. Pentru moment, Occidentul încearcă să integreze economiile societăţilor non-occidentale într-un sistem economic global pe care îl domină.14
Aspiraţiile universale ale civilizaţiei occidentale şi afirmarea culturală în creştere a altor civilizaţii asigură relaţii în general dificile între Occident şi restul. Natura acestor relaţii şi gradul în care ele sunt antagoniste variază totuşi considerabil şi se înscrie în trei categorii Este posibil ca Occidentul să aibă relaţii încordate şi deseori extrem de dure cu civilizaţiile provocatoare ale Islamului şi ale Chinei. Relaţiile sale cu America Latină şi Africa , civilizaţii slabe care au fost într-o oarecare măsură dependente faţă de Occident, vor implica niveluri mult mai scăzute de conflict, în special cu America Latină. Este posibil ca relaţiile Occidentului cu Rusia, Japonia şi India să intre într-o categorie intermediară faţă de cele avute cu celelalte două grupări. Implicând elemente de cooperare şi de conflict, după cum aceste trei state de nucleu se aliniază uneori cu civilizaţiile provocatoare sau se află uneori de partea Occidentului . Ele sunt civilizaţii “balansate” între Occident, pe de o parte. Şi civilizaţiile islamice şi sinice, pe de altă parte.
Teoria realistă a relaţiilor internaţionale prezice faptul că statele de nucleu ale civilizaţiilor non-occidentale se vor uni pentru a echilibra puterea dominantă a Occidentului. În unele domenii, acest, lucru s-a şi întâmplat. Totuşi, o coaliţie generală anti-occidentală pare imposibilă în viitorul imediat. Civilizaţiile islamică şi sinică diferă fundamental în ceea ce priveşte religia, cultura, structura socială, tradiţiile, politica şi presupoziţiile de bază ce stau la rădăcina modului lor de viaţă. Fiecare dintre ele are, în mod inerent, probabil mai puţin în comun cu cealaltă decât au ele în comun cu civilizaţia occidentală. În situaţia islamului, deoarece îi lipseşte un stat de nucleu, relaţiile sale cu Occidentul variază foarte mult de la ţară la ţară.15 Problemele ridicate de aceste conflicte sunt cele clasice ale politicii internaţionale, incluzând :
1) Influenţa relativă în modelarea evenimentelor globale şi acţiunile organizaţiilor internaţionale globale de tipul ONU, FMI şi Banca Mondială;
2) Puterea militară relativă care se manifestă în controversele asupra non/proliferării, controlul armelor şi cursei înarmărilor;
3) Bunăstarea şi puterea economică manifestată în disputele asupra comerţului investiţiilor şi a altor probleme;
4) Persoane, implicând eforturi făcute de statul unei civilizaţii pentru a proteja înrudirile sale cu alte civilizaţii, pentru a discrimina persoane dintr-o altă civilizaţie sau pentru a exclude de pe teritoriul său persoane dintr-o altă civilizaţie;
5) Valori şi cultură, asupra cărora apar conflicte când un stat încearcă să-şi încurajeze sau să-şi impună valorile asupra unui popor dintr-o altă civilizaţie;
6) Ocazional, teritoriul în care statele de nucleu devin participanţii din linia întâi în conflictele liniilor de falie.
Desigur, aceste probleme au fost surse de conflict de-a lungul istoriei. Totuşi, când statele din diferite civilizaţii sunt implicate, diferenţele culturale înăspresc conflictul. În competiţia lor reciprocă, statele din nucleu încearcă să-şi ralieze semenii civilizaţionali, să primească sprijin de la statele din terţe civilizaţii, să încurajeze divizarea din interiorul civilizaţiilor opuse şi defecţiunile dintre acestea şi să folosească un amestec specific de acţiuni diplomatice, politice, economice şi secrete, de , de stimulente propagandistice şi de constrângeri pentru a-şi realiza obiectivele.16
Diverşi analişti sau oameni politici occidentali au argumentat faptul că Occidentul nu trebuie să aibă probleme cu Islamul, ci doar cu islamiştii extremişti violenţi. Însă, conform sublinierii lui Samuel Huntington, patrusprezece secole de istorie demonstrează contrariul. Relaţiile dintre islam şi creştinism, deopotrivă ortodox şi occidental, au fost deseori furtunoase. Fiecare a fost celălalt al celuilalt. Conflictul din secolul XX între democraţia liberală şi marxism – leninism este doar un fenomen istoric de mică adâncime şi superficial, în comparaţie cu relaţia în mod continuu adânc conflictuală între islam şi creştinism. Uneori convieţuirea paşnică a prelevat; mult mai des, relaţia a fost una de intensă rivalitate şi de război înfocat de diferite grade.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
