Din punct de vedere al politicii externe, perioada de aflare la guvernare a lui Bismark poate fi divizată în 4 etape: 1863-1871: unificarea Germaniei; 1871-1880: consolidarea poziţiei internaţionale a Imper. German; 1880-1884: începutul expansiunii coloniale; 1885-1890: expansiune colonială activă. În perioada 1871-1890 pârghiile de politică externă a Imperiului German s-au aflat în mânile cancelarului Otto von Bismarck. După pacea de la Frankfurt-1871, principalul scop al activităţii diplomatice bismarkiene a constat în consolidarea hegemoniei germane pe continentul european. Pt realizarea acestei priorotăţi, cancelarul german a stabilit următoatele direcţii în plan politiv extern: Slăbirea forţelor politice interne ale Franţei; Izolarea Franţei pe arena internaţională; Consolidarea relaţiilor cu Rusia; Ameliorarea raporturilor cu Austro-ungaria; Accesul la pieţele de desfacere europene şi mondiale; Atragerea Italiei într-o viitoare alianţă monarhică. Bismarck a depus eforturi pentru a nu permite crearea unei alianţe franco-ruse, care ar fi putut deteriora poziţia Germaniei în plan internaţional. În 1873, în urma eforturilor depuse de Bismarck, a fost creată Alianţa celor 3 împăraţi: un pact consultativ al Germaniei, Rusiei şi Austro-ungariei, care nu a fost durabil, dar pentru moment a reuşit să menţină Franţa în izolare. În anii 70-80 raporturile franco-germane au avut un caracter deosebit de tensionat datorită înfrângerii suferite de Franţa în 1871 şi pierderea de către aceasta a Alsaciei şi Lorenei. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, Bismarck a ocupat o poziţie ostilă Imperiului Ţarist şi a susţinut revendicările Marii Britanii Austro-ungariei privind revizuirea stipulaţiilor Tratatului de la San-Stefano. Bismarck a condus Congresul de la Berlin în 1878 în decursul căreia Rusia a fost lipsită de unele achiziţii pe care urma să le obţină prin Tratatul de la San-Stefano. Un rezultat al Crizei Orientale de la sf. anilor 70 a fost acutizarea contradicţiilor ruso-austriece şi ruso-germane, precum şi apropierea dintre Austro-ungaria şi Germania. Dat fiind faptul că Alianţa celor 3 împăraţi s-a destrămat definitiv în 1878, iar politica externă a Germaniei era orientată spre o colaborare cu Austro-ungaria, în 1879 Bismark a semnat un tratat de alianţă cu casa de habsburg. Tratatul era orientat atât împotriva Franţei, cât şi a Rusiei. În 1882 la tratat a aderat şi Italia, formîndu-se astfel, Tripla Alianţă. Concomitent, dorind să evite o apropiere franco-rusă şi profitând de acutizarea raporturilor ruso-britanice, Bismark a reuşit în 1881 să reînnoiască Alianţa celor 3 împăraţi, căreia i s-a conferit forma unui tratat de neutralitate a statelor semnatare. În anii 80-90 Imperiul german s-a încadrat în lupta pt reîmpărţirea sferelor de influenţă. Politica colonială a lui Bismark a avut un caracter incisiv, deoarece s-a limitat la acţiuni care să nu trezească dezacordul celor mai importante puteri coloniale. Prin promovarea unor relaţii cordiale cu Marea Britanie şi colaborările ocazionale cu Rep. Franceză, Germania amîna revanşa franceză împotriva Berlinului şi sporea confruntarea anglo-franceză în problemele coloniale, pregătind terenul pt o viitoare politică colonială de proporţii, care va demara după 1890, odată cu demiterea lui Bismark din funcţia de cancelar.