Viaţa economică şi lupta politică a Germaniei la începutul sec. XX.

Dezvoltarea economică a Germaniei a avut drept rezultat crearea unui ansamblu economic german omogen. Imperiul avea o largă piaţă internă, industrie şi agricultură avansată, o perfectă reţea de comunicaţii. Germania a continuat să se dezvolte cu ritmuri rapide. La începutul sec. al XX-lea ponderea ei în producţia industrială mondială a depăşit 16%, iar în 1910 ea a întrecut la acest indice Anglia şi s-a plasat pe primul loc în Europa şi pe cel de-al doilea în lume, după SUA. In industria germană au avut loc schimbări structurale de ordin major. Ele erau condiţionate de procesele de concentrare a producţiei şi capi­talurilor. Cele mai răspândite forme de monopoluri germane erau cartelurile şi sindicatele. Unele dintre ele aveau proporţii enorme. Astfel sindicatul de extracţie a cărbunelui Rin-Westfalia controla mai mult de 68% din acesta ramură. Un proces asemănător avea loc şi în domeniul bancar. Evoluţia rapidă a economiei a avut importante urmări demografice şi sociale. Numărul proletarilor a crescut la peste 11 milioane. A fost rezultatul unui amplu proces de urbanizare. A crescut polarizarea socială, fapt care genera tensiuni. Muncitorii creează numeroase organizaţii sindicale, care aveau menirea să le apere in­teresele. Numărul membrilor acestora a crescut în 1913 la aproape 3 mii. Şi întreprinzătorii se întrunesc în asociaţii. În 1913 socialiştii aveau una din cele mai nume­roase fracţiuni în Reichstag deţinând 110 mandate ca rezultat al votului a 4,2 mln. de alegători. În acelaşi timp, mişcarea socialistă nu a fost atât de uniformă ca în perioada precedentă. O parte din conducătorii săi, numiţi revizionişti, în frunte cu E. Bernstein, renunţă la ideile marxiste radicale ale revoluţiei socialiste. Ei optau pentru o social-democraţie care luptă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor şi democrati­zarea sistemului politic. La începutul sec. al XX-lea Germania provoca şi se implica în numeroase crize internaţionale, fiecare dintre ele anticipând războiul. In anii ’90 teritoriile coloniilor germane depăşeau ca suprafaţă de 5 ori teritoriul Germaniei, dar, în acelaşi timp, erau de 12 ori mai mici decât posesiunile coloniale engleze. Wilhelm al II-lea considera aceasta o “nedreptate istorică” şi cerea insistent neîmpărţirea coloniilor. El pretindea o po­ziţie dominantă în Europa, extinderea posesiunilor coloniale în Asia, Africa şi Oceania, consolidarea influenţei în Balcani şi Orient. Lozinca uDrang nacîi Osten” (înaintarea către est) a redevenit de actualitate. în 1900 trupele germane au participat la reprimarea răscoalei din China, unde obţinuseră propriile teritorii. Pretenţiile asupra Marocului au dus la ciocniri diplomatice cu Franţa. Divergenţele în alte regiuni, cursa înarmărilor şi construcţia noii flote militare germane au ascuţit contradicţiile anglo-germane. Pretenţiile de dominaţie mondială (“Weltpo­litik”‘) erau susţinute de o amplă companie de propagare a ideilor şoviniste. Germanilor li se insufla ura faţă de minorităţile naţionale şi faţă de vecinii slavi şi latini. Toate acestea au dus la izbucnirea primului război mondial.