Politica externă a Republicii a III-a franceze.

După semnarea păcii de la Frankfurt, raporturile dintre Franţa şi Germania au rămas deosebit de tensionate, astfel încît un război putea izbucni în orice moment. Situaţia creată a determinat cercurile diplomatice franceze să caute un aliat care ar fi asigurat-o în cazul unui atac din partea Germaniei. Alianţa celor trei împăraţi, orientată împotriva Rusiei şi Franţei, a apropiat aceste două state. Apropierea franco-rusă a fost generată şi de contradicţiile coloniale pe care ambele state le aveau cu Marea Britanie. În februarie, 1887, minstrul afacerilor externe al Franţei a propus guvernului rus încheierea unui acord cu caracter defensiv. Între timp s-au acutizat raporturile financiare ruso-germane. Acordul a fost semnat abia în 1891, insă nu era satisfăcător pt Franţa deoarece aceasta avea nevoie de o convenţie militară, din această cauză negocierile ruso-franceze au continuat, încheindu-se în 1893 prin semnarea unui acord militar, care a pus bazele Antantei.

O altă direcţie a politicii externe franceze a constituit-o promovarea politicii coloniale şi încadrarea în lupta pt împărţirea posesiunilor coloniale. În cadrul guvernului exista o puternica grupare favorabilă politicii coloniale, condusă de republicanul Jules Ferry. Începînd cu anii 70, politica colonialăa Franţei a urmărit 3 scopuri principale: ocuparea definitivă şi consolidarea influenţei în vechile colonii, obţinute pînă la 1871; -reprimarea mişcărilor de eliberare naţională din cadrul coloniilor;-acapararea noilor colonii. În aceste condiţii s-au acutizat raportueile cu Marea Britanie şi Germania. Principalele achiziţii ale Franţei în anii 1880-1914 au fost în Africa Tropicală, în cea de Est şi în Magreb.

Către anii 90 Franţa a reuşit să asimileze Algirul, acesta fiind numit departament al Repub.franceze. În 1881 eforturile diplomatice franceze s-au concentrat spre instituirea dominaţiei în Tunis. Aici interesele franceze s-au ciocnit de pretenţiile de mare putere ale Italiei, însă chestiunea, datorită intervenţiei germane,a fost rezolvată în favoarea Franţei, care a încept un proces de colonizare intensivă a Tunisului.

În rîndurile diplomaţiei Franceze a apărut ideea creării unui Imperiu nord-african sub auspiciile Franţei. Pt realizarea acestui scop, Parisul s-a orientat spre ocuparea Marocului, însă acest plan n-a putut fi realizat decît în ajunul IRMondial. La baza politicii franceze în Africa de Vest statea tendinţa de a nu permite extinderea influenţei britanice în regiune. În 1883 Franţa şi-a început implicarea şi pe continentul asiatic, trimiţîndu-şi armatele în Tonkyn(Indochina). Guvernul de aici a fost nevoit să semnaeze un document, care a transformat ţara într-un protectorat francez. Drept răspuns, în 1884 China declară război împotriva Franţei, însă aceasta din urmă reuşeşte să-şi instituie aici dominaţia.în anii 70-80, Franţa a reuşit să ocute cîteve insule imporatnte în oceanul atlantic şi Pacific. În 1898 raporturile cu Anglia cunosc o nouă acutizare, din cauza pretenţiilor comune cu privire la ocuparea sudanului aflat sub auspiciile Egiptului.

Pol.ext a Franţei se modifica atunci cînd ministru de externe devine Delcasse- adept al apropierii de Marea Britanie. În 1899 franţa recunoaşte protectoratul englez asupra Sudanului, punînd bazele colaborării franco-engleze, care a dus la formarea Triplei Înţelegeri.