În anii 60-70, politica externă a Rusiei ţariste avea un ritm temperat deoarece existau serioase probleme de ordin interior. Principalele direcţii urmărite de diplomatia de la Peterburg erau anularea clauzelor tratatul de pace de la Paris din 1856 şi implicarea în problema orientală. În aceasta perioada politica externă a Rusiei a fost legată de numele lui gorceakov, care a ocupat funcţia de prim-ministru din 1856. O importantă realizare a acestuia a constituit-o semnarea alianţei celor 3 împăraţi în 1873, care a scos Rusia din izolare şi i-a asigurat implicarea în politica europeană. În 1877, guvernul ţarist se implica în război împotriva Imperiului Otoman, care s-a încheiat cu semnarea tratatului de pace de la Berlin – tratat puţin avantajos pt Rusia în calitate de ţară cîştigătoare.
O altă direcţie a politicii externe ţariste a fost Asia mijlocie, unde s-a ciocnit de interesele engleze în regiune. În 1872-1873 între Rusia şi Anglia a fost semnat un acord cu privire la independenţa Afganistanului. În pofida acestui fapt, catre anii 1880-1881 imper. Ţarist a reuşit să ocupe aproape întrega Asie de Mijloc. Un vector imprtant al politicii Ţariste a fost Extermul Orient, unde interesele ruseşti s.au ciocnit de cele ale Chinei, Japoniei şi SUA.
După congresul de la Berlin, poziţia internaţională a Rusiei s-a înrăutăţit din nou. În cadrul diplomaţiei ruse nu exista o unitate de acţiuni sau opinii cu privire la promovarea pol.externe. Ministerul de externe era condus de Gorceakov, care nu mai avea nici o influenţă asupra pol.externe. Din 1878 în fruntea ministerului se afla Ghirs, care era de orientare pro-germană însă nu acţiona cu hotărîre. În ultimii ani de aflare la putere a lui Alexandru II, pîrghiile de politică externă s-au aflat în mîinile lui Miliutin, care a pus accentul pe consolidarea armatei şi pe asigurarea securităţii la hotarele Rusiei. Pt a nu pierde din poziţia sa pe plan internaţional Rusia a mers la o apropiere de Germania şi Austro-Ungaria, ajungîndu-se pînă la reînniorea Alianţei celor 3 împăraţi în 1881.
O direcţie prioritară în pol.ext, a rusiei la hotarul anilor 70-80 a fost implicare în organizarea guvernării în cadrul autonomieie bulgare. În febr. 1879, la Tîrnovo, comisarul rus în Bulgaria a deschis Adunarea Constituantă, în cadrul căreia a fost adoptată noua constituţie a ţării.
În 1887 a expirat termenul alianţei celor 3 împăraţi, eveniment care a coincis cu acutizarea contradicţiilor franco-germane. S-a creat pericolul izbucnirii unui război, iar Rusia a fost nevoită să ocupe o anumită poziţie în acest sens. Reînnoirea alianţei 3 împăraţi nu mai era posibilă din cauza contradicţiilor austro-ungaro-ruse, de aceea între Rusia şi Germaia au demarat negocieri în vederea încheierii unui acord ce afost semnat la 18 iunie, acelaşi an. Tratatul nu a avut efectul scontat, iar raporturile ruso-germane au continuat să se înrăutăţească. În urma creării Germaniei militariste, strategia de politica ext. a Rusiei s-a modificat, iar forţele militare principale ale acesteia s-au concentrat spre hotarul de vest.
Către sf. anilor 80, contradicţiile Imp. Ţarist cu Austro-ungaria şi Germania au devenit mai accentuate decît cele cu Marea Britanie, iar guvernul rus a început să caute noi aliaţi în scopul rezolvării chestiunilor de ordin internaţional. În aceste condiţii atestăm o apropiere de ruso-franceză, apropiere care avea un context politic, dar şi unul economic, deoarece în 1887 rusia primea regulat împrumuturi financiare de la Franţa. La 27 aug. 1891, la Kronshtadt a fost semnat acordul ruso-francez, iar în anul următor- convenţia militară ruso-franceză. În 1894, acordul a fost ratificat de către Alexandru III şi a căpătat un caracter obligatoriu. Tratatul de alianţă cu Franţa prevedea obligaţii de ajutor reciproc în caz de atac asupra uneia dintre statele semnatare. Alianţa cu Franţa a creat necesitatea de reorientare apoliticii externe ruse în alte regiuni. Guvernul a fost nevoit să renunţe la acţiuni de amploare în Balcani, în legătură cu obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de Franţa.