Politica identităţilor în Iugoslavia

Idependenţa provinciei  poate constitui
astfel un precedent care să antreneze tendinţe centrifugale şi în alte regiuni
europene cu identitate etnică şi culturală (Transnistria, Nagorno Karabah, Catalonia etc). ,,Politica identităţilor tinde să
fie fragmentativă, orientată spre trecut şi exclusivă. Organizaţiile politice
bazate pe identităţi exclusive tind să fie mişcări nostalgice, bazate pe
reconstrucţia  unui trecut eroic,
amintirea nedreptăţilor, reale sau imaginare, şi a bătăliilor celebre,
câştigate sau pierdute.”[1]  Percepută de sârbi ca un mit, leagăn al
identităţii  şi  spiritualităţii poporului sârb, graţie
vechimi prezenţei sârbilor din Metohia şi Kosovo, din sec. al XII, în 1989
Slobodan Miloşevici  hotărăşte  anularea statului  de provincie autonomă al teritoriului Kosovo,
în acelaşi an la 28 iunie evoca importanţa bătăliei  din 1389 pentru identitatea naţiune sârbe,
deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox,  excerbându-se importanţa   mitului 
jertfei în psihologia acestui popor. Iniţial a fost un teritoriu  locuit de sârbi însă în urma bătăliei de la
Kosovo Polje(Campia Mierlei,la nord vest de Pristina) din 15 iunie 1389, a
constituit  un moment de cotitură pentru
istoria regiunii, Imperiul Otoman a învins coaliţia formată din sârbi, bosniaci
şi albanezi. Devenind un spaţiu controlat 
de otomani un teritoriu care  era
un centru religios, cultural, aici luând naştere în secolul al XI-lea, primul
cnezat sîrb.   Între 1455 şi 1912 (fiind
cucerit în totalitate în 1945)  Kosovo a
făcut parte a Imperiului Otoman, perioada în care structura etnică a
teritoriului a fost modificată,  este
colonizat cu triburi de albanezi, care au fost islamizaţi. Odată cu
independenţa Albaniei în 1912, a apărut şi chestiunea problemei kosovarilor, în
urma  războiului Balcanic la Conferinţa
Ambasadorilor de la Londra (1913) i-a acordat 
Serbiei suveranitatea asupra provinciei 
Kosovo. În perioada interbelică 
structura etnică sa schimbat în favoarea sârbilor, ,, în cursul  celui de al doilea război mondial, Albania a
intrat în sfera de infuenţă a puterilor Axei, va obţine atât teritoriul Kosovo
cât şi regiunile locuite de albanezi în Republica Macedonia.”[2]
După al doilea război mondial Josip Tito i-a dat statului de regiune autonomă,
până în 1989 datorită condiţilor de trai mai bune decât în Albania o mare parte
din albanezi au emigrat în regiunea Kosovo 
structura etnică schimbându-se  în
favoarea albanezilor din Kosovo ajungând pana la 85%.  ,,Constituţia din 1974 a fortificat starea
naţiunilor şi a republicilor din componenţa federaţiei şi a restrâns puterile
guvernului federal. Ceea ce ţinea unite aceste state multinaţionale era
monopolul partidului comunist. După 1989, când proiectul socialist a dost
discreditat şi monopolul partidului s-a desfiinţat în sfârşit, ţinându-se
pentru prima oară alegeri democratice, naţionalismul a erupt la vedere.”[3] În
Iugoslavia ,,după moartea lui Tito în 1980 are loc prăbuşirea  sistemului comunist  cu o resuscitare a naţionalismului  şi a pasiunilor secesioniste. La rivalităţile
dintre sârbi şi croaţi, sloveni s-au adăugat şi problema Kosovo.”[4]
Fiind divizaţi unii doreau  independenţa
faţă de Iugoslavia, alţii însă  urmăreau
ca împreună cu albanezii din Macedonia şi Muntenegru să se unească  teritorial în ceea ce este numită  Albania Mare. Pe când  ,,Serbia se dorea un  hegemon al Balcanilor de Vest, dar şi un
lider al pan-ortodoxismului în Balcani, graţie 
relaţiilor priveleligiate cu Moscova, a fost pusă în faţa unei provocări
menită să-i afecteze însăşi  integritatea
statală: provocarea Kosovo.”[5]   Mary Kaldor foloseşte termenul de ,,
politica a identităţilor cu referire la mişcările care se mobilizează în jurul
identităţii etnice, rasiale sau religioase. Iar termenul de identitate îl
foloseşte  cu sens restrâns privitor la o
formă de etichetare.”[6]

Anul
1990 a marcat debutul unui război civil, care , cu intensitate variabilă  a cuprins 
treptat întreg spaţiul iugoslav, ducând repede la dispariţia statului
federal. ,,În 1990 în Kosovo, albanezii au început  să organizeze 
forţele lor militare în ceea ce au devenit UCK (Ushtriste Clirimtare te
Kosoves), în timp  se înmulţeau
conflictele între sârbii minoritari şi albanezii ce-şi doreau  o patrie a lor.”[7]  În cursul 
lunii ,,aprilie 1990, mai întîi 
în Slovenia şi apoi  în Croaţia au
avut loc alegeri cu adevărat libere, soldate cu victoria forţelor  anticomuniste şi anticentraliste sârbe. La 23
iulie parlamentul sloven a votat o lege prin care afirma ideea suveranităţii
Sloveniei. În acelaşi timp parlamentul provincial din Kosovo, ulterior
desfiinţat, a proclamat Republica Kosovo.”[8]
Proclamarea  independenţei  de stat a Croaţiei  şi a Sloveniei la 25 iunie 1991,
tentativa  autorităţilor sârbe de a
înăbuşi  cu forţa armelor  aceste emancipări a eşuat.  În septembrie 1991 a avut loc un prim
referendum pentru independenţa provicniei circa 90% dintre votanţi erau
albanezi, în care populaţia prezentă la vot s-a exprimat în proporţie de 98%
pentru independenţa Kosovo. Desprinderea din federaţie a Macedoniei are loc la
15 septembrie 1991. În urma unui acord semnat la 12 februarie 1992 se proclamă
la 27 aprilie 1992 noua federaţie Iugoslavă, cuprinzând Serbia cu Muntenegru şi
cele două provincii Vojvodina şi Kosovo. Iugoslavia a împărtăşit aceeaşi soartă
ca şi URSS.  ,,Fostele elite
administrative sau intelectuale se aliază cu o adunătură pestriţă de
aventurieri de la periferia societăţii, pentru a mobiliza pe cei excluşi şi
abandonaţi alienaţi şi nesiguri, în scopul de a captura şi a păstra tăcerea.”[9]

În
1992 ia naştere  Armata de Eliberare  a provinciei Kosovo, se face cunoscută prin
atentate  împotriva poliţiştilor,
grănicerilor şi servicilor speciale sârbe. UCK îşi are originea  în cercurile marxiste de orientare  maoist constituite la începutul anilor.
Precursori U.C.K. erau admiratori ai comunismului pur şi dur, promovat de dictatorul  comunist Enver Hodja din Albania vecină. ,În
1996 U.C.K. instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei şi în vestul
Macedoniei, unde lovuiau majoritatea 
albaneză a acestei ţări. Rolul exilanţilor  a devenit esenţial în mobilizarea diasporei
şi în asigurarea  contribuţiei financiare
a acesteia în organizarea pentru independenţă.”[10]  Desprinderea de federaţie  a Bosniei şi Herţegovinei are loc  la 3 martie 1992.  În războiul civil din Bosnia şi
Herţegovina  1992-1995, mulţi sârbi  au fugit din zonele controlate  de croaţi şi musulmani şi s-au stabilit în
Kosovo.  În timpul războiului din Bosnia
şi Herţegovina, oraşul Sarajevo a fost împărţit 
teritorial între o zonă controlată 
de sârbi şi o zonă bosniacă. Dar orasul Sarajevo din timpul războiului
poate fi descris ţi în termeni unei divizări 
nonteritoriale. A existat un grup 
de oameni care putea fi 
descrişi  ca
globalişti-pacificatori ONU., membri ai agenţiilor  umanitare,, ziarişti şi sarajeveni care
vorbeau engleza şi erau angajaţi  ca asistenţi,
interpreţi şoferi.” [11]Acordul
de la Dayton 21 noiembrie 1995 nu le recunoştea independenţa, un acord de pace
intermediat  de preşedintele  american Bill Clinton între preşedinţii  Bosniei Alija Izetbegovic, Iugoslaviei  Slobodan Miloşevici  şi Croaţiei,  
Franjo Tudjman care prevedea 
crearea  unui stat  bosniac unit nominal, care era împărţit
efectiv între o federaţie bosnică-croată descentralizată şi o republică sârbă
centralizată.

Cu speranţele  spulberate că diplomaţia internaţională nu le
va rezolva problemele, confruntările cresc în intensitate între 1997 şi 1999 ,
punctul culminat  fiind  dizolvarea parlamentului kosovar care urma
să-l proclame ca preşedinte  pe Ibrahim
Rugova, ales în 1998, Armata de Eliberare 
din Kosovo (UCK)  a declanşat
rezistenţa  armată împotriva
sârbilor.  Luptătorii UCK  format din albanezi extremişti au fost  antrenaţi de 
ofiţeri cu experienţă care au participat în războiul din
Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii ,,Handjar” a
armatei bosniace. În replică  armata
sârbă  şi unităţile   de poliţie au ocupat zona declanşând  războiul din 1998-1999. Intervenţiile armatei
sârbe  în regiune nu au făcut decât să a
adâcească contradicţiile, grăbind procesele de fragmentare şi inducând o stare
de haos. Agravarea situaţiei din Kosovo constituia în relitate  detonatorul unei noi faze de conflict,
capabile să zădărnicească  eforturile de
pace din întreaga zonă boicotul economic iniţiat  de Uniunea Europeană nu a reuşit să schimbe
situaţia din regiune, ulterioarele evoluţii ale evenimentelor au determinat intervenţia
NATO asupra Serbiei. ONU n-a autorizat 
intervenţia  , în schimb a
aprobat  înfiinţarea unei forţe  internaţionale de pace KFOR.

În seara
zilei  de 24 martie 1999, forţele NATO au
atacat  aerian Iugoslavia, începând o
acţiune militară care a durat 87 de zile şi a contat mai cu seamă în
bombardamentele la nivelul Serbiei şi Muntenegrului. Campania întreprinsă de
NATO împotriva Serbiei sa terminat prin semnarea unui acord la 10 iunie 1999,
acesta prevedea suspendarea campaniei aeriene a NATO, retragerea forţelor sârbe
din Kosovo, revenirea  necondiţionată a
refugiaţilor  şi stabilirea în Kosovo a
unei forţe de menţinere a păcii internaţionale KFOR.  ,,Scopurile politice ale noilor războaie se
referă la revendicarea puterii pe baza unor identităţi aparent tradiţionale –
naţiune, trib, religie. ”[12]În
anul 2000 primele alegeri locale  legale
au fost câştigate  de partidul moderat
Liga Democratică din Kosovo, condus de Ibrahim Rugova.  Serbia se opune independenţei Kosovo,
considerând-o  regiune autonomă în cadrul
său, în perioada  2003-2006 statul s-a
numit Serbia şi Muntenegru iar din 2006 cele două se separă. La alegerile din
2007 , au fost câştigate de Partidul Democratic din Kosovo(PDK) condus de
Hashim Thaci,în ianurie  2008 devine
prim-ministru iar în luna februarie Kosovo şi-a declarat independenţa.

Conducerea sârbă dând dovadă de realism, a exprimat o poziţie  fermă excluzând cu desăvârşire forţa, şi
declarând cu obstinaţie  că va folosi
toate căile diplomatice şi juridice internaţionale pentru a-şi recăpăta
teritoriul ce dă substanţa istoriei culturale şi spirituale a poporului sârb.
La 22 iulie 2010, Curtea Internaţională de Justiţie a prezentat avizul
consultativ privind ,, Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei
unilaterale de independenţă a instituţilor provizorii de autoguvernare din
Kosovo” . Astefel, potrivit paragrafului 122, Curtea a concluzionat că ,,
adoptarea declaraţiei de independenţă a Kosovo, din 17 februarie 2008, nu a
încălcat dreptul internaţional. Concluzia generală a avizului este că
declaraţia deindependenţă nu violează 
dreptul internaşional. Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999)
sau cadrul Constituţional. Fragmentarea etnică 
au generat rând pe rând conflicte care au afectat toate fostele republici
Iugoslave dar mai ales pe cele eterogene. Secesiunea Kosovo a fost dorită de
populaţia majoritar albaneză, considerată neligitimă de către populaţia
Serbiei.  Identitatea statală a
albanezilor kosovari nu are precedent în istorie acest teritoriu a aprţinut
Serbiei încă din zorii primului stat sârbesc, deţinând un vast patrimoniu
cultural specific creştin ortodox. Kosovo fiind un focar recunoscut al crimei
organizate, al traficului  de droguri şi
de persoane în statele UE. Accentuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul
exarcebării naţionalismelor  urmând cu
intervenţia NATO.   Scopul măsurilor  întreprinse de NATO în Iugoslavia  a fost de a impune pacea în Kosovo,  să slăbească cât mai mult  forţele sârbe şi revenirea la casele lor a
refugiaţilor. Ca mai târziu să fie recunoscută 
independenţa de comunitatea internaţionlă.