Politica internă şi externă a SUA după Războiul de Independenţă.

Una din particularităţile vieţii politice din S.U.A. în această perioadă a fost constituirea mecanismului sistemului bipartit: partidul federaliştilor, în fruntea căruia s-a situat A.Hamilton, şi partidul republicanilor, în frunte cu Thomas Jefferson. Ele reflectau interesele blocului burgheziei şi plantatorilor, care se formase încă tn timpul Războiului de Independenţă şi venise la putere după terminarea lui. Ambele partide erau adepte ale dezvoltării social-politice capitaliste a S.U.A. pe baza principiilor constituţiei anului 1787. Divergenţele între ele erau legate, mai ales, de căile dezvoltării comercial-induslriale şi agrare în „larg” şi în „adîncime” a economiei naţionale. Interesele agrare se complicau în legătură cu faptul că la sud domina sistemul de plantaţii, bazat pe exploatarea muncii sclavilor, care împiedica din ce în ce mai mult dezvoltarea capitalismului în agricultură pe cale liberă „americană” şi a economiei naţionale în ansamblu. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea rolul dominant în viata politică a S.U.A. îl jucau federaliştii, care reprezentau în primul rînd interesele celor avuţi – a burgheziei comercial-industriale şi financiare, mai ales din statele de nord. Timp de 8 ani (1789-1796) postul de preşedinte al S.U.A. 1-a deţinut eroul Războiului de Independentă şi părintele-fondator al Statelor Unite ale Americii – George Washington. Nefăcînd parte din vreunul din cele două partide, el îi susţinea totuşi pe federalişti, însă nu împărtăşea întocmai ideile prea conservatoare ale lui A.Hamilton şi ale federaliştilor cu tendinţe monarhiste, al căror ideal politic era monarhia constituţională din Anglia. Se ştie că Washington a refuzat încă în anul 1783 propunerea ofiţerilor monarhişti din societatea „Cincinali” de a se încorona ca rege al S.U.A. Postul de secretar de stat l-a ocupat republicanul democrat T.Jefferson, iar cîrma economiei naţionale i-a fost încredinţată tînărului şi energicului ministru de finanţe A.Hamilton, partizanul întăririi puterii guvernului federal şi al prosperării economice a S.U.A. Cu acest scop, el a luat măsuri pentru reglementarea situaţiei financiare. Pentru a obţine sprijinul financiar al păturilor avute, Hamilton a propus Congresului să achite datoriile de stat (77 mln. dolari) deţinătorilor de obligaţii din timpul Războiului de Independentă, fapt care a determinat indignarea foştilor deţinători de obligaţii, mai ales din rîndurile fermierilor, care le vînduseră mai înainte pe preţ de nimic speculanţilor. Achitarea datoriei de stat se înfăptuia cu mijloacele băneşti, obţinute din vînzarea pămînturilor obşteşti şi pe contul impozitelor. În anul 1791 a fost înfiinţată ca instituţie particulară Banca naţională, care dirija toate operaţiile băneşti din ţară, mai ales creditarea întreprinderilor de stat şi particulare. Banca naţională emitea bancnote pentru întreaga tară. Pentru a încuraja dezvoltarea economică, guvernul a introdus tarife pentru mărfurile străine şi accize la băuturi spirtoase, care au ridicat preţurile la whisky de 2,5 ori. Accizele au provocat nemulţumirea fermierilor din vestul Pennsylvaniei. Răscoala lor a fost reprimată de armata americană, ceea ce a însemnat amestecul direct al guvernului federal în treburile interne ale statelor din federaţie. Politica externă a federaliştilor era de orientare engleză. Această politică n-a contribuit la întărirea suveranităţii naţionale a S.U.A. Spre deosebire de păturile democratice ale S.U.A., care au salutat şi sprijinit revoluţia franceză, federaliştii au ocupat faţă de ea o poziţie ostilă, mai ales după căderea monarhiei şi executarea monarhului şi a membrilor familiei regale. Propunerea din anul 1793 a guvernului republican francez de a reînnoi tratatul de alianţă franco-american din 1778 a fost respinsă. N-a fost susţinută nici propunerea lui T.Jefferson de a ajuta Franţa. În schimb, guvernul promova o politică de apropiere cu Anglia – rivalul Franţei. În anul 1796 George Washington, în legătură cu creşterea nemulţumirilor păturilor democratice din tară şi a tendinţelor monarhiste ale federaliştilor, a renunţat să mai ia parte la noile alegeri prezidenţiale. De atunci, în S.U.A. a intrat în vigoare alegerea preşedintelui pentru maximum două mandate. Tot pe vremea preşedinţiei lui Washington, începînd cu anul 1794, guvernul american se completa numai din membrii partidului, din care făcea parte preşedintele ales. Din anul 1797 şi pînă în anul 1801 postul de preşedinte l-a ocupat federalistul J.Adams. Politica lui avea un conţinut vădit antidemocratic. Nu se respectau libertăţile politice, precum şi „Billul despre drepturi”. Sub influenta lui Congresul a aprobat în anul 1798 „Legea despre duşmanii străini”, prin care preşedintele avea dreptul de a expulza din ţară revoluţionarii emigraji din Europa. A fost limitată libertatea cuvîntului, presei. Critica guvernului era aspru pedepsită („Legea despre rebeliuni”). Această politică era îndreptată mai ales împotriva republicanilor, a căror autoritate creştea din an în an. În legătură cu creşterea pericolului unui război cu Franţa în anul 1798 a fost aprobată şi legea despre mărirea armatei şi fotei americane. Legea prevedea introducerea unui impozit special asupra proprietarilor de pămînt, de imobil şi sclavi, ce a provocat nemulţumirea din partea plantatorilor şi Fermierilor. În aceste împrejurări au avut loc alegerile prezidenţiale din anul 1800. Victoria a Fost de partea partidului republican. A fost ales ca preşedinte Thomas Jefferson. Capitala S.U.A. a.fost mutată din Philadelphia la Washington, construită în districtul Columbia. Republicanii lui Jefferson exprimau pe atunci interesele plantatorilor, fermierilor şi ale micilor proprietari urbani. Principala lor bază socială o alcătuiau fermierii, care visau naiv la o republică a micilor proprietari agricoli, ce ar elimina viciile dezvoltării industriale şi ar curma dominaţia capitalului comercial-financiar, sistemul de federalişti. Această concepţie a fost promovată la vremea sa de T.Jefferson încă pînă la Războiul de Independentă. În acest timp concepţiile lui au suferit modificări, devenind mai moderate şi mai realiste în legătură cu noile frămîntări sociale şi realităţile dezvoltării economice şi politice a societăţii americane postbelice. Jefferson renunţă la vechea concepţie a dezvoltării S.U.A, numai ca ţară agrară şi în politica sa economică stimula dezvoltarea comerţului şi industriei. El continuă politica protecţionismului economic prin ridicarea tarifelor vamale la mărfurile străine. Stimulează economia naţională prin folosirea resurselor statului la dezvoltarea navigaţiei şi construcţia drumurilor, prin micşorarea impozitelor asupra producătorilor. Prin micşorarea cheltuielilor federale republicanii au obţinut o esenţială reducere a datoriei de stat (de la 100 mln. de dolari la 45 mln.). Un stimul important pentru dezvoltarea economică a vestului S.U.A. a avut-o cumpărarea Louisianei franceze. Aceasta a dat posibilitate de a se înfăptui o reformă agrară parţială, prin care se uşura cumpărarea pămînturilor de stal de către agricultori. Republicanii lui Jefferson au înfăptuit şi unele măsuri de democratizare a societăţii americane. Au fost anulate aproape toate legile antidemocratice din anii guvernării federalişlilor, a fosl redus şi ieftinit aparatul de stat, s-au micşorat impozitele. În anul 1807 a fost interzis importul sclavilor. În domeniul politicii externe a republicanilor se observă acutizarea relaţiilor cu Franţa şi Anglia, deoarece războaiele napoleoniene, mai ales Blocada continentală şi Contrablocada engleză, lezau interesele americanilor. Politica de neutralitate a S.U.A. în legătura cu războaiele din Europa a dat posibilitate comercianţilor americani să-şi mărească considerabil capitalurile pe baza comerţului cu ambele părţi beligerante. S.U.A. profită de evenimentele din Europa pentru lărgirea teritoriilor sale prin metoda de „cumpărare” şi întărirea influentei în posesiunile coloniale ale Angliei şi Spaniei din America. După pacea de la Tilsit (1807) se observă apropierea dintre S.U.A. şi Rusia, care s-a soldat cu stabilirea relaţiilor diplomatice dintre aceste ţări în anul 1809. Activizarea politicii externe a S.U.A. pe vremea republicanilor a fost unul din factorii care au stimulat dezvoltarea lor economică, a impulsionat construcţia flolei comerciale şi militare americane. În anul 1809 preşedinte al S.U.A. devine fostul federalist, apoi republican moderat J.Madison. În interesul burgheziei comerciale, a plantatorilor şi proprietarilor de vase maritime. Madison a anulat embargoul la importul mărfurilor europene, introdus de T.Jefferson în anul 1807 în legătură cu politica economică a Franţei şi Angliei (Blocada continentală, stabilită de Napoleon, şi Contrablocada Europei de către Anglia), care a lovit puternic economia S.U.A. Însă această măsură n-a îmbunătăţit situaţia. Mulţi plantatori şi fermieri, exportatori de mărfuri şi materii prime agricole, s-au ruinat. De toate nevoile era învinuită Anglia, care înlr-adevăr visa la supunerea S.U.A. intereselor sale. Ea a respins cererea S.U.A. de a anula blocada pentru vasele americane şi de a opri capturarea şi confiscarea lor. Pe lîngă aceasta englezii aţîţau împotriva americanilor triburile băştinaşe. Toate acestea au obligat Congresul american să declare la 18 iunie 1812 război Angliei. Atitudinea americanilor faţă de război era diferită. Majoritatea poporului îl considera inutil. Cercurile conducătoare însă considerau că a sosit momentul favorabil pentru a cuceri pămînturile de vest şi a înlătura Anglia din Canada şi de a alipi Florida. De această părere era şi Madison, deoarece situaţia internaţională la începutul războiului era favorabilă americanilor. Franţa domina în cea mai mare parte a Europei iar Anglia era completamente izolată şi nu dorea dezlănţuirea acestui război. O parte din comercianţii şi industriaşii americani, mai ales din statele de hord-est, strîns legaţi de piaţa externă, erau împotriva războiului. Ei aveau sprijinul federaliştilor anglofili, care sugerau chiar ideea secesiunii, adică a destrămării S.U.A. Această politica i-a compromis într-atît, încît după terminarea războiului partidul federalist a fosl dizolvat. Războiul a început prin încercarea armatei americane de a cuceri Canada. Americanii mizau pe sprijinul canadienilor, mai ales al celor de origine franceză, dar acest vis s-a spulberat, deoarece majoritatea canadienilor nu i-a susţinut. Din contra, ei au condamnat acest război, considcrîndu-l un război de expansiune, contrar intereselor canadienilor şi au susţinut destul de activ metropola engleză. Într-un anumit sens acest război anglo-american e numit de canadieni „războiul pentru independenţa canadienilor”, deoarece el a trezit simţămintele lor naţionale, care se aflau atunci în stare embrionară şi mai tîrziu au dus la complicaţii cu metropola. Armata americană, slab pregătită, n-a fost capabilă să materializeze planul de cucerire a Canadei. Noile trupe engleze, sosite în Canada şi susţinute de voluntarii canadieni, au respins atacurile armatei americane şi au mutatl operaţiile pe teritoriul S.U.A. După invazia şi înfrîugerea lui Napoleon în Rusia, Anglia a avut posibilitatea de a folosi activ flota sa împotriva americanilor şi a blocat total Statele Unite ale Americii. Oştirile engleze înfring rezistenţa americanilor şi la 24-25 august 1814 ocupă Washingtonul. În semn de răzbunare pentru devastările americanilor în Canada, ei au ars Capitoliul, Casa Albă şi alte instituţii de stat. Guvernul englez a respins categoric propunerea guvernului american de a duce tratative prin mijlocirea Rusiei, insistînd să ducă convorbiri de pace directe cu americanii. Ele au început la 8 august 1814 la Kent. Englezii au formulat pretenţii teritoriale făţă de S.U.A., insistau ca americanii să nu posede flotă şi fortificaţii militare pe Marile Lacuri, să încheie în acelaşi timp pace cu triburile indiene, care luptau de partea Angliei, să creeze un stat-tampon al indienilor şi să renunţe de a pescui în apele teritoriale britanice din nordul Atlanticului. Aceste condiţii grele au fost primite cu indignare de către poporul american, care şi-a schimbat atitudinea faţă de caracterul războiului, considerîndu-l un război pentru apărarea Patriei. Zeci de mii de americani, mai ales din sînul maselor populare, s-au înrolat îu detaşamente de voluntari. Ei au început să numească acest război “al doilea Război de Independenţă”. Numai în oraşul New York, în legătură cu pericolul cuceririi lui de către englezi, s-au ridicat la luptă 25 000 de orăşeni, ceea ce a făcut ca englezii să renunţe la planurile lor de a ocupa oraşul. Pilda New Yorkuilui a fost urmată şi de alte oraşe. Imnul naţional al S.U.A., care a fosl scris în acele zile de cumpănă, a îmbărbătat şi mai mult întregul popor american. Un rol important în soarta războiului l-a jucat şi tînără flotă americană, care a pricinuit mari pierderi flotei engleze. Armata americană, comandată de generalul E.Jackson, a respins armata engleză care înainta spre New-Orleans, iar apoi a înfrînt-o. La 24 decembrie 1814 a fost semnată pacea de la Kent. Ambele părţi au recunoscut frontierele de pînă la război, s-au obligat să elibereze prizonierii, să înceteze războiul împotriva triburilor indienilor americani şi să ia măsuri împotriva comerţului cu sclavi. Primind cu întîrziere vestea despre încheierea păcii comandantul forţelor militare americane, generalul Jackson, a continuat ostilităţile şi în ianuarie 1815 a repurtat o vic
torie strălucită asupra armatei engleze, care înainta spre New-Orleans, fapt care i-a ridicat autoritatea în faţa poporului. Victoria asupra Angliei a asigurat independenţa S.U.A., a întărit coeziunea poporului american, a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea societăţii americane şi a adîncit procesul de formare a naţiunii americane. Înfrîngerea Angliei a fost totodată înfrîngerea deplină a partidului anglofil al federaliştilor şi întărirea dominaţiei partidului republican în viaţa politică a S.U.A.