Întreaga mişcare a fenomenelor şi proceselor din sfera raportului om-natură este indisolubil legată de înaintarea şi complexitatea istorică a producţiei (în sens larg), deci a muncii. Constituind un proces în care omul efectuează, reglementează şi controlează schimbul de materii dintre el şi mediu, munca presupune atât expresie, contradicţia dintre cele două părţi.
1. Privit în mişcarea sa, raportul dintre oamenii care utilizează factorii naturali în interesul lor spre a-şi satisface necesităţile şi natură presupune:
a. o latură cantitativă care priveşte scara desfăşurării nevoilor omului şi a extragerii din natură a ceea ce îi trebuie, lucru care îşi află expresia în contradicţia dintre nevoile de resurse, pe de o parte, şi dimensiunile resurselor oferite de natură, pe de altă parte.
b. o latură calitativă, care îşi găseşte expresia în contradicţia dintre acţiunea de producţie, repartiţie, circulaţie şi consum a oamenilor, ce conduce, totodată, la deşeuri, efluenţi, reziduuri ş.a.m.d. pe care ei le aruncă în mediu, pe de o parte, şi posibilităţile de asimilare pe care le are mediul natural, pe de alta.
Deşi sunt indisolubil legate şi chiar se întrepătrund, cele două laturi pun, în esenţă, probleme distincte. Prima o ridică pe aceea a suficienţei şi durabilităţii resurselor – preocupare majoră pentru toate ţările -, iar a doua pe cea a afectării echilibrului prin poluare, poluarea nefiind, în fond, altceva decât resurse ajunse la loc nepotrivit. Drept urmare, între sistemul social al economiei şi sistemul factorilor naturali (implicit ecologici) există o legătură foarte strânsă şi o influenţă reciprocă puternică. Protejarea factorilor naturali se impune astfel ca o cerinţă fundamentală a continuităţii vieţii economice şi sociale. La acestea se adaugă problema factorului timp, a celui de intensitate şi cea a optimului cantitativ-calitativ al relaţiei dintre om şi natură, în interacţiunea lor.
2. Toate acestea ridică, împreună, câteva întrebări de principiu: pentru cine curge timpul, pentru cine are importanţă scara producţiei şi a consumului, pentru cine trebuie apăraţi factorii de mediu şi echilibru ecologic?
Răspunsul la aceste întrebări conduce la mai multe concepte:
a. Un concept este cel geocentric care face din protecţia Terei, a tuturor factorilor de mediu, un scop în sine, pământul urmând a fi apărat în general, condamnându-se orice intervenţie a omului şi neavându-se în vedere altceva decât conservaţionismul absolut. În această concepţie, omul se pierde aproape complet din atenţie, el fiind considerat doar unul din milioanele de elemente ce se cer conservate pentru ca “natura să rămână neatinsă în puritatea ei”. Acest conservaţionism dus la absurd nu poate interesa însă decât puţini ecologi extremişti, dar nu găseşte nici o rezonanţă în mintea şi sufletul locuitorilor Terrei.
b. Un alt concept este cel denumit biocentric, care cere ca omul să pună în centrul preocupărilor sale ecologice celelalte forme de viaţă şi specii deoarece, deşi sunt creaturi sensibile, ele nu se pot prezerva singure, aşa cum o poate face omul, nici măcar atunci când este vorba de prădători. Conceptul respectiv cere ca omul să nu intervină în nici un altfel în viaţa speciilor, decât prin protecţie. Aceasto modalitate de conservaţionism nu ţine, însă seama, de faptul că apărarea biosferei în condiţiile în care omul nu-şi poate asigura existenţa şi dezvoltarea decât folosindu-se de natură, lucru ce i se interzice, nu mai poate interesa nici ea pe nimeni (bunăoară, pe sutele de milioane de oameni care mor de foame, sau aflate sub pragul sărăciei negre).
c. Un al treilea concept este acela antropocentric. În cadrul lui, totul este subsumat nevoilor crescânde ale omului, în faţa căruia nimic nu contează. A privi însă omul ca o creatură care are dreptul să facă ce vrea şi să încalce – în numele intereselor sale – legile naturii, se dovedeşte a fi o enormă eroare, căci orice idee împinsă la absurd – în cazul acesta absolutizarea necesităţilor immediate ale omului – se transformă în contrariul ei. Într-adevăr, făcând totul în folosul lor, fără limitele dictate de legile naturii, oamenii pot împinge lucrurile până acolo încât să distrugă înseşi bazele naturale ale existenţei lor. Şi, în această privinţă, oamenii au demonstrat o creativitate imensă, demnă de o cauză mai bună. Să ne amintim că este vorba de războailele cu tehnica cea mai sofisticată care distrug în masă şi sistematic atât oamenii cât şi factorii naturali, de soarta păturii de ozon a globului, de pădurile ecuatoriale, de poluarea gravă a apelor ş.a.m.d.
d. După cum se poate observa, deşi cele trei concepte au fiecare meritele lor, ele conţin, totuşi imense pericole. Care ar putea fi soluţia?
Credem că ea nu poate fi dată de un concept suprasimplificat şi unilateral, ca cele amintite, ci de unul complex, realist, care să îmbine raţional şi armonios elementele pozitive ale celor discutate şi să elimine totodată pericolele. Un asemenea concept l-am denumi al reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Fără a omite nevoile multiple dar afirmând rolul său esenţial în respectarea naturii, conceptul acesta înseamnă respect faţă de legile naturii în viaţa economică, respect pentru viaţă în general şi diversitatea ei, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănătatea Terrei şi a sferelor ei, ca şi pentru progresul societăţii umane. În această concepţie, deci, protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării sale, iar protecţia omului – protecţia tuturor factorilor de mediu. O asemenea politică economică trebuie să includă în actele decizionale la toate nivelurile – individual, micro, mezo, macro şi mondo – criteriul ecologic, pe cel al durabilităţii şi pe cel al sănătăţii dezvoltării. Pentru aceasta însă este nevoie ca problemele mediului să fie studiate în complexitatea lor, iar legile naturii cunoscute şi respectate cu răspundere.
3. Abordarea problemei criteriilor protecţiei mediului necesită totodată împingerea cercetătorilor către spaţiul operaţional, spre a putea face din teorie un instrument de acţiune practică. Aici intrăm, inevitabil, în câmpul ştiinţelor tehnice, biologice şi al tehnologiei, pe de o parte, şi în cel al ştiinţelor economice şi sociale, pe de altă parte. Şi e firesc: multidisciplinaritatea, transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea ţin de însăşi metodologia cercetării problemelor de care ne ocupăm. Problemele care se ridică sunt nu numai impresionante prin amploarea şi diversitatea lor, dar şi dintre cele mai complicate. În cele ce urmează, în limitele spaţiului de care dispunem, vom căuta să ne oprim asupra unora din aspectele care, într-un fel sau altul, privesc ştiinţele economice.
O problemă de însemnătate decisivă este aceea a nivelului şi a ritmului dezvoltării economico-sociale.
În lumina criteriului adoptat mai înainte, este necesat:
a. Creşterea economică să aibă un nivel care să permită acoperirea, adecvată condiţiilor contemporane, a nevoilor membrilor societăţii. Aceasta presupune desfăşurarea concretă a creşterii economice în raport cu factorii de mediu, atât în timp, cât şi în spaţiu. În timp, ea trebuie să aibă continuitate. Potrivit punctului nostru de vedere, acest lucru presupune o dezvoltare care să poată fi susţinută de factorii naturali şi umani şi care, în plus, să poată fi durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic, iar pentru aceasta – sănătoasă. De aici câteva probleme:
aI. Cât de mare poate fi o economie faţă de resursele ei naturale şi faţă de sistemul ecologic care stau la baza ei?
bI. În ce limite şi cât timp poate fi ţinut în echilibru dinamic sistemul ecologic din respectiva ţară, în condiţiile în care importul şi exportul îi modifică dimensiunea şi calitatea propriei activităţi economice?
cI. Poate fi asigurată dezvoltarea economico-socială durabilă şi sănătoasă doar prin creşterea economică sustenabilă?
Fireşte, aici şi acum, nu pot fi date decât răspunsurile de principiu:
La prima întrebare răspunsul este oferit de limita dincolo de care se provoacă epuizarea prematură sau periculoasă a unor resurse naturale şi de ajungerea la încălcarea echilibrului ecologic dinamic. La a doua, răspunsul este că limita sustenabilităţii şi creşterii economice sănătoase este arătată de atacarea echilibrului ecologic general şi dinamic. Iar la a treia întrebare, apare necesar să subliniem că, pentru a fi sustenabilă, durabilă şi sănătoasă, dezvoltarea economică trebuie să fie însoţită şi de o dezvoltare socială adecvată, ceea ce presupune o structură socială neantagonistă şi un stat de drept care să se bazeze pe justiţia socială. Dezechilibrele sociale profunde provoacă nu numai dezechilibrele economice, dar şi ecologice, un dezechilibru agravându-l pe celălalt. În plus, creşterea economică sustenabilă, durabilă are nevoie şi de realizarea practică a unui sistem moral sănătos, a unei conştiinţe ecologice fără de care ea ar fi funciarmente subminată.
b. O altă problemă care se pune este aceea a necesităţii internalizării costurilor provocate mediului de către agenţii economici care tind să utilizeze factorii de mediu ca pe nişte bunuri libere, iar costurile reparării daunelor să le arunce asupra societăţii, asupra unei părţi a ei sau asupra altor agenţi. Datorită acestei tendinţe, deteriorarea mediului începe să se desfăşoare cu o energie tot mai îngrijorătoare. Pentru a pune capăt unei asemenea situaţii, agenţii economici – ca şi indivizii – trebuie obligaţi de autorităţi să suporte ei înşişi pagubele ecologice pe care le porduc, adică să transforme costurile ecologice pe care ei le vor externe, în costuri interne ale propriei activităţi. Cadrul legal al unei internalizări este deci obligatoriu. El trebuie să stabilească limitele şi condiţiile în care elementele nocive ale producţiei etc. pot fi evacuate în mediul natural sau amenzi progresive pentru asemenea evacuări ori anumite taxe ce urmează a fi plătite în concordanţă cu dimensiunile şi caracterul respectivelor evacuări nedorite ş.a.m.d. Internalizarea costurilor are drept efect o incitare la reducerea raţională a consumului total de muncă pe unitate de produs şi, odată cu aceasta, oferă imboldul economic necesar în vederea asigurării protecţiei mediului.
c. S. C. Kolm a introdus noţiunea de funcţie a mediului. Potrivit lui, notăm cu Y produsul intern net, cu B bugetul protecţiei mediului (adică partea din Y consacrată diverselor măsuri ce rezultă din politica de protejare a mediului) şi cu E indicele de calitate a mediului, atunci calitatea mediului (E) este o funcţie descrescătoare în raport cu Y (pentru că în raţionamentul lui Kolm poluarea creşte odată cu activitatea economică) şi o funcţie descrescătoare în raport cu B (întrucât cheltuielile de protecţie apără, conservă sau ameliorează mediul). Prin urmare:
E = E(Y, B)
iar derivatele parţiale de ordinul întâi ale acestei funcţii sunt:
Ey mai mic decât zero şi Eb mai mare decât zero.
După părerea noastră, funcţia lui S. C. Kolm nu poate fi însă mulţumitoare deoarece nu ţine seama de doi factori esenţiali: introducerea progresului tehnico-ecologic în producţia (P), de pildă a tehnicii noi mai puţin degradante pentru mediu sau nepoluante, şi mişcarea ecostructurii producţiei (S), adică a structurii producţiei din punctul de vedere al consecinţei ecologice. De aceea, considerăm că indicele de funcţie (şi calitate) a mediului trebuie notat:
E = E(Y, S, P, B)
în care Ep mai mare ca zero, întrucât calitatea mediului creşte odată cu aşezarea producţiei pe baza progresului tehnico-ecologic şi Es mai mare ca zero, în sensul că indicele calităţii mediului sporeşte pe măsură ce structura producţiei se modifică în detrimentul ramurilor, subramurilor şi producţiilor care degradează mediul.
d. O problemă deosebit de importantă este aceea dacă munca de prevenire a poluării şi degradării mediului, de refacere a calităţii acestuia este doar consumatoare de produs intern net sau este şi creatoare de valoare, de produs intern net. Este drept că autorii teoriei “dilema economică a poluării” susţin că protecţia mediului nu ar face decât să consume PIB şi prin aceasta să blocheze creşterea economică întrucât după ei, nu ar fi posibilă fără poluare. Adevărul este însă că:
aI. activitatea de protejare a mediului influenţează pozitiv asupra sporirii venitului naţional întrucât, acţionând favorabil asupra sănătăţii fizice şi psihice a membrilor societăţii, contribuie la creşterea lor de muncă;
bI. ea influenţează, de asemenea, asupra creşterii productivităţii muncii sociale şi contribuie la menţinerea acesteia la un nivel ridicat întrucât elimină sau reduce perioadele de boală care, în condiţiile poluării sau deteriorării mediului natural, devin dese şi nu o dată prelungite;
cI. influenţând în bine sănătatea omului, îi prelungeşte durata vieţii, fără a mai vorbi de faptul că reduce numărul cazurilor de pensionare prematură pentru motive de boală şi îi oferă astfel posibilitatea să desfăşoare o activitate creatoare un timp mai îndelungat, fără a mai aminti de faptul că însăşi viaţa omului devine mai frumoasă şi mai plină de satisfacţii;
dI. acţiunea de protejare a mediului natural şi de asigurare a unei calităţi corespunzătoare a lui este în acelaşi timp o acţiune de protejare a resurselor deoarece, pe de o parte, ea conservă mediul natural necesar unei existenţe umane şi producţiei, iar pe de altă parte, conduce la economii de resurse înlăturând risipa, utilizându-le mai complex sau reciclând deşeuri şi efluenţi care altfel ar fi ajuns în mod dăunător în mediu. Nu o dată, activitatea de protejare a mediului ridică nivelul calităţii acestuia.
eI. dar nu numai atât: prevenirea degradării mediului este mai puţin costisitoare decât cea de reparare a daunelor. Ca întotdeauna, profilaxia este, şi aici, mai ieftină decât terapia. Drept urmare, munca de protejare a mediului este o muncă productivă, care, menţine sau îi redă valoarea ori creează valoare nouă şi produs intern net iar nu doar consumatoare.
Caracterul productiv, de menţinere sau restaurare a valorii mediului, de creare a unei valori noi şi astfel de produs intern net pe care îl are activitatea de protecţie a mediului, constituie un element dintre cele mai importante ce trebuie luate în considerare în orice program de activitate economică.
La aceasta se adaugă încă faptul că, internalizând pe o cale sau alta cheltuielile necesare pentru protecţia mediului, se cunosc mai bine costurile totale ale fiecărei producţii, iar recuperarea costurilor prin preţuri pune problema minimizării lor şi a maximizării rezultatelor utile pe fiecare unitate de cheltuială în vederea protecţiei mediului. La rândul ei, problema maximizării rezultatelor utile ale cheltuielilor de protecţie a mediului ridică, inevitabil, cu deosebită forţă, pe aceea că progresul tehnic trebuie să fie în acelaşi timp şi progres economic şi progres ecologic.
Caracterul productiv, de menţinere sau restituire a valorii mediului, ca şi de creare a unor valori noi şi, astfel, de produs intern net, pe care îl are activitatea mediului, constituie un element dintre cele mai importante ce trebuie luate în considerare în orice program de dezvoltare economică. Ca urmare a celor arătate, apare necesar ca desfăşurarea producţiei să aibă loc în aşa fel încât materia să fie utilizată, dacă este posibil, până când se epuizează căile de introducere, în circuitul economic – cu respectarea regulilor ecologice – a oricărui deşeu sau efluent, restul final urmând – dacă nu poate fi evitat – să fie redus la minimum.
Iar toate acestea privesc nu numai industria, ci şi agricultura, transportul, turismul ş.a.m.d.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
