Răscoala din 1821 de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu.

În Ţ.Ro, puterea suzerană – Imp.Otoman – impusese la încep sec. al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămîntene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia română de la 1821 a fost expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor sociale, generate de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţ.Ro. Toate clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în I rînd, a regimului fanariot, care nu era decît o formă deghizată a otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Mold. Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începînd cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie 1821, continuînd cu Proclamaţiile din 16/28 martie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizare în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă. Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor claselor şi păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte prevederi ale programului său Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor boieri. Tudor a luat legătura cu şefii mişcării antifanariote dar şi elementele mişcării Eteria care plănuia a amplă mişcare împotriva Imp.Otoman. După ce s-a aflat în strînsă legătură încă din decembrie 1820 cu boierii din „partida naţională” în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme […] pentru obştescul folos”. Oastea revoluţiei a fost una de factură ţărănească. La Padeş, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenţia străină în Muntenia. A adresat memorii mai întîi sultanului prin intermediul paşalelor de la Dunăre, iar mai apoi împăraţilor Rusiei şi Austriei. Tudor, după ce a înfrînt rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe şi a unor cete înarmate trimise impotriva sa de stăpînire, a preluat controlul asupra măstirilor fortificate de la Strehaia şi Motru, iar pe 4/16 februarie şi-a stabilit tabăra la Ţînţăreni. Timp de trei săptămîni, Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, şi-a extis controlul pînă la Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii bucureşteni şi a urmărit cu atenţie reacţiilor marilor imperii vecine. Iar pe 21 martie pandurii au intrat triumfal în Bucureşti. Preluînd în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărite din oraş, evitînd în acelaşi timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş,Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie, prin semnarea „cărţii de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentînd „Adunarea norodului”, deţinea conducerea şi iniţiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocîrmuire”, cu atribuţii politice şi administrative. În condiţiile în care o parte a boierilor înspăimîntaţi încercau să fugă din capitală iar Eteria se înstăpînise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenţionau să se refugieze la Târgovişte sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămaşi în Bucureşti, Tudor a continuat negocierile. Rezultatele negocierilor au fost nesadisfăcătoare, paşalele cerînd în primul rînd dezarmarea armatei pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Cum Tudor nu a acceptat condiţiile turcilor, iar oastea Porţii se pregătea de ofensivă,Vladimirescu a luat decizia de retragera în zona întărită a Olteniei şi organizarea unei rezistenţe de durată. Pe 15 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Rîmnicu Vîlcea.Eteriştii, deşi ar fi dorit să oprească retragerea lui Tudor către bazele de rezistenţă din Oltenia, nu se simţeau în stare să reuşească acest lucru, datorită ameninţării exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al Oltului, gata să iasă în întîmpinarea comandantului lor.Ce nu au reuşit cu forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai, iar, o săptămînă mai tîrziu, în noaptea de 27-28 mai a fost asasinat, trupul fiindu-i aruncat într-o fîntînă. Asasinarea lui Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de pînă în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Ipsilatinti, a hotărît să reia parţial planul lui Tudor de rezistenţă îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei. Aici, pe 7 iunie s-a scris ultimul episod important al confruntărilor Eteriei , ajutaţi de detaşamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii, superiori din punct de vedere numeric şi al dotării au reuşit să-şi înfrîngă adversarii. În primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi au fost trimise delegaţii pentru a cere Înaltei Poarţi domni pămînteni. Din aceste delegaţii au făcut parte printre alţii: I.S.Sturdza, Grigorie Dimitrie Ghica, şi vornicul Iordache Rîşcanu. Această acţiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pămîntean în persoana lui Ioniţă Sandu Sturdza şi în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Deşi înfrîntă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a reuşit să determine sfîrşitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pămîntene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române