Problema refugiaţilor a apărut după primul război mondial, când un mare număr de persoane de naţionalitate rusă sau armeană din fostele imperii ţarist şi otoman care se prăbuşiseră au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să se stabilească, de teama persecuţiilor, pe teritoriul altor state. Ulterior acestor categorii de refigiaţi li s-au alăturat şi altele: persoanele fugite de pe teritoriul statelor care fuseseră în conflict în al doilea război mondial, asirieni, asirocaldeeni, sirieni, kurzi sau turci din fostul Imperiu Otoman, refugiaţii din teritoriul Saarului, după plebiscitul din 1935, cetăţenii germani care şi-au părăsit ţara ca urmare a persecuţiilor naziste după 1933, cehi şi austrieci după ocuparea teritoriilor ţărilor lor de către Germania.
Situaţia acestora a constituit obiect de preocupare atât pentru statele primitoare, cât şi pentru Societatea Naţiunilor, în cadrul căreia s-au încheiat mai multe convenţii sau alte acte internaţionale prin care se încerca o rezolvare punctuală a problemelor fiecărei categorii de refugiaţi, pe naţionalităţi, în raport de ţara de provenienţă. În 1921, în cadrul Societăţii Naţiunilor, a luat fiinţă Comitetul pentru refugiaţi condus de cunoscutul explorator polar F. Nansen, adoptându-se numeroase măsuri de protecţie în favoarea refugiaţilor, care au primit totodată dreptul de a se deplasa în diferite ţări in baza unui paşaport internaţional, cunoscut ca Paşaportul Nansen.
Creşterea masivă a numărului refugiaţilor în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial (deportaţi din ţările ocupate de Germania, victime ale regimurilor naziste, fasciste sau falangist, evrei fugiţi din Germania şi Austria etc.) a determinat ca O.N.U. să-şi propună drept obiectiv asigurarea unui sistem internaţional de protecţie şi a unei asistenţe materiale adecvate pentru refugiaţi şi să ia măsuri în consecinţă.
Ulterior, evenimentele interne din diferite ţări sau războaiele locale au furnizat alte importante contingente de refugiaţi provenind din numeroase ţări ale lumii.
Pentru repatrierea refugiaţilor sau pentru asistarea acestora au fost incheiate numeroase convenţii şi aranjamente internaţionale, au fost constituite organisme ale O.N.U. care să se ocupe de protecţia lor internaţională.În decembrie 1950 a fost creat Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, care a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1951 şi funcţionează şi in prezent. Înaltul Comisariat are sarcina de a căuta soluţii permanente pentru problema refugiaţilor, ajutând guvernele statelor şi organizaţiile private să faciliteze repatrierea liber consimţită a acestora sau asimilarea lor în noile comunităţi naţionale.
Statutul refugaiţilor este reglementat în prezent în principal prin 2 instrumente juridice:”Convenţia privind statutul refugiaţilor” din 1951 şi „Protocolul asupra refugiaţilor” din 1967, cărora li se alătură o serie de rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. şi alte acte cu caracter internaţional.
Convenţia din 1951 dădea o definiţie a refugiatului, în sensul că are această calitate orice persoană care „în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi a unor temeri justificate de a fi persecutată datoruită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor asemenea evenimente nu poate sau, datorită respectivei temeri , nu doreşte să se reîntoarcă”. Ulterior, prin Protocolul din 1967 statutul de refugiat a fost extins şi asupra persoanelor care se află într-o situaţie similară după anul 1951.
Rezultă, deci, în esenţă, că refugiatul este un străin sau o persoană făra cetăţenie care pentru variate motive de persecuţie nu poate sau nu doreşte să se întoarcă în tara de origine, fiind astfel lipsită de protecţia acesteia.
De menţionat că statutul de refugiat se acordă întotdeauna în mod individual şi numai dacă motivele invocate sunt temeinice.
Statul în care se află refugiaţii este în drept să stabilească regimul acestora în limitele propriului teritoriu, ţinând seama şi de standardele stabilite prin instrumentele în materie la care a aderat sau la ale căror prevederi a achiesat.
Statutul juridic al refugiaţilor cuprinde două categorii de probleme: protecţia şi asistenţa.
Protecţia se referă la acordarea de către statul primitor a unor drepturi concretizată în dreptul de intrare pe teritoriul său , dreptul de şedere, care implică o sumă de drepturi şi obligaţii similare în general statutului străinilor, dar care include şi elemente ale unei situaţii privilegiate faţă de aceştia, în special în domeniul social şi al raporturilor de muncă având în vedere că refugiaţii sunt lipsiţi de protecţia altui stat, precum şi dreptul de a nu înapoiaţi fără voia lor statului de origine chiar dacă sunt expulzaţi.
Asistenţa se referă la măsuri de ajutorare a refugiaţilor implicând sprijin material, financiar, asistanţă socială, locuinţe şi altele asemenea care să facă posibilă şi convenabilă şederea lor pe teritoriul statului primitor.
În asistenţa ce se acordă refugiaţilor un rol important îl au , alături de contribuţia statului primitor, fondurile furnizate de oeganismele internaţionale cu caracter umanitar sau de organismele O.N.U., contribuţiile voluntare ale unor guverne ori ale unor persoane particulare.
Obligaţiile refugiaţilor faţă de statul primitor sunt similare cu cele ale oricărui străin.
Cu toate reglementările internaţionale existente, statutul juridic al refugiaţilor rămâne încă precar, iar asistenţa ce li se acordă nu poate acoperi de regulă, toate nevoile acestora.Problema refugiaţilor continuă să fie una din gravele probleme ale lumii contemporane.
Ţara noastră a aderat de Convenţia din 1951 şi la Protocolul din 1967 în anul 1991 şi a reglementat statutul refigiaţilor pe teritoriul României prin Legea nr. 15/1996.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
