upă cum statele înseşi nu au rămas aceleaşi de-a lungul istoriei, nici teritoriul lor nu a rămas imuabil.Uneori limitele statelor s-au modificat prin voinţa populaţiei respective sau a statelor în cauză în baza unor acte de drept civil, cum ar fi vânzarea- cumpărarea, cesiunea, schimbul, donaţia sau arenda, dar cel mai adesea prin forţă, istoria cunoscând extrem de numeroase situaţii când statele puternice, prin presiuni sau războaie, au impus statelor mai slabe ori învinse modificări substanţiale ale teritoriului lor.
Expansiunea statelor europene pe alte continente ca rezultat al descoperirilor geografice a pus problema legitimităţii cuceririi noilor teritorii descoperite. Asemenea teritorii erau considerate res nulius şi puteau fi însuşite potrivit teoriei priorităţii descoperirii sau a primului descoperitor, ca orice lucru care nu aparţine nimănui, deşi în fapt erau locuite de populaţii adesea foarte numeroase. Stabilirea chiar formală a puterii statului descoperitor prin ridicarea unui monument sau arborarea pavilionului unei nave era considerată drept temei juridic suficient pentru dobândire.
Odată cu încheierea, în mare, a procesului de cucerire a altor teritorii şi de constituire a imperiilor coloniale, Congresul de la Berlin din 1885 stabilea, în special sub impulsul Germaniei unificate care dorea să ia locul vechilor puteri coloniale în posesiunile fictive ale acestora, unele condiţii restrictive pentru stăpânirea de teritorii, între care ocuparea lor efectivă, ceea ce presupune posesia reală cu intenţia de a-şi exercita suveranitatea, stabilirea unei autorităţi responsabile cu funcţii de guvernare şi notificarea către alte state a ocupaţiei, cu precizarea situaţiei geografice şi a limitelor teritoriului respectiv.
Recunoscându-se, însă, dreptul la război al fiecărui stat, se recunoştea în continuare dreptul de a pune stăpânire pe teritoriile ocupate cu forţa. Aceasta se putea face fie prin anexiune (detaşarea unei părţi din teritoriul statului ocupat), fie prin debelaţiune (preluarea întregului teritoriu a statului ocupat şi, ca urmare, desfiinţarea statului respectiv). Exemplele sunt numeroase, unor asemenea procedee căzându-le adesea victimă şi ţara noastră de-a lungul istoriei (Anexarea Bucovinei în 1774, de către Imperiul Habsburgic, a Basarabiei în 1812, apoi în 1940 de către Rusia, ca şi a unei părţi din Transilvania în 1940 etc.).
Interzicerea războiului de agresiune a determinat ca în conformitate cu dreptul internaţional contemporan ocuparea sau anexarea forţată a teritoriului unui stat, ori a unei părţi din acesta, să nu mai fie permise, constituind acte ilicite care atrag răspunderea internaţională şi obligaţia de restituire. Orice modificare teritorială se poate face astăzi potrivit voinţei libere a statelor şi dreptului la autodeterminare al popoarelor, exprimate prin adoptarea unor acte politice şi legislative corespunzătoare ale organelor reprezentative ale statului sau ale mişcării de eliberare naţională respective ori, în anumite conditii, prin voinţa liberă a populaţiei ce ocupă un anumit teritoriu, exprimată sub forma unui plebiscit organizat sub control internaţional
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
