Taxele de consumaţie sînt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor “fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxele de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta. De regula, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi sub denumirea de accize, fie forma unor taxe generale pe vînzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sînt bunuri de consum sau mijloace de producţie. Acestea din urmă ocupă un loc important în totalul încasărilor fiscale, aşa cum rezultă şi din tabelul 1.
Taxele de consumaţie pe produs s-au accizele sînt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel impozitul să aibă un randament fiscal cît mai ridicat. Deci, accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul, berea, apele minerale etc. (în Franţa); tutunul, cafeaua, zahărul, ceaiul, uleiurile minerale etc. (în Germania); berea, vinul, spirtul, cidrul, tutunul, uleiurile minerale etc. (în Marea Britanie); produsele din tutun, alcoolul, zahărul etc. (în Indonezia); produsele petroliere, tutunul, uleiurile vegetale, produsele industriei chimice, produsele textile şi din iută etc. (în India); hidrocarburile (în Tunisia)); spirtul, produsele petroliere, băuturile nealcoolice şi cimentul (în Thailanda) etc.
Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. În mod normal, produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului sunt, de regulă, scutite de impozit. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul. De exemplu, pentru produsele din tutun nivelul acestor cote depăşeşte frecvent 50 şi chiar 60%.
În unele ţări, în ultimele doua decenii s-au intensificat preocupări pe linia utilizării, într-o mai mare măsură, a accizelor ca instrument pentru înfăptuirea unor obiective sociale. Astfel, creşterea consumului de alcool şi efectele nocive ale acestuia au condus la concluzia că taxele de consumaţie pe alcool nu sunt folosite în suficientă măsură ca mijloc de frânare a consumului de alcool. Pe această linie, se poate vorbi de o legătură directă intre consumul de alcool şi nivelul impozitelor care se percep asupra alcoolului. Această legătură este demonstrată de faptul că ţările cu cel mai mare consum de alcool au cel mai scăzut nivel al taxelor de consumaţie la alcool.
Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Acesta a fost introdus după primul război mondial, fiind aşezat asupra deverului total al întreprinderilor industriale şi comerciale (cifra de afaceri a acestora, adică totalul vânzărilor).
Din punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma impozitului cumulativ (multifazic) şi forma impozitului unic (monofazic).
In cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator. Aceasta înseamnă că, practic, cu cît o marfă trece prin mai multe verigi, cu atât impozitul plătit statului este mai mare. Impozitul cumulativ este cunoscut şi sub denumirea de „impozit în cascadă”, „în piramidă” sau „bulgăre de zăpadă”, deoarece se calculează asupra preţului de vânzare al mărfurilor, în care se include şi impozitul plătit în amonte, adică se percepe impozit la impozit. Impozitul cumulativ s-a practicat în Germania, Olanda etc.
Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor pin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii de către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul, când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare. în Marea Britanie s-a practicat, până la intrarea acesteia în Comunitatea Economică Europeană, forma impozitului pe circulaţie. În S.U.A. se practică si în prezent forma impozitului unic. Comparativ cu impozitul pe circulaţie, taxa de producţie prezintă avantajul că se percepe de la un număr mai mic de plătitori, ceea ce permite statului să efectueze în mai bune condiţii controlul asupra aşezării şi perceperii impozitului.
Din punctul de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri cunoaşte forma impozitului pe cifra de afaceri brută şi a impozitului pa cifra de afaceri netă.
Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare. Prin urmare, acest impozit, încasându-se la toate verigile prin care trece o marfă, are un randament fiscal ridicat; el prezintă însă şi unele neajunsuri. Astfel, aşezându-se la fiecare verigă asupra preţului de vânzare al mărfii, care cuprinde şi impozitele plătite anterior, impozitul pe cifra de afaceri brută conduce la calcularea şi perceperea de impozit la impozit sau, altfel spus, duce la o stratificare de impozit, la o aplicare cumulată a acestuia. Acest impozit are ca efect concentrarea producţiei, deoarece întreprinderile integrate evită plata impozitului la una sau chiar la două verigi, fiind astfel avantajate faţă de cele neintegrate. În plus, acest impozit este lipsit de transparenţă, adică nu se cunoaşte exact cît s-a plătit la buget de la producător la consumatorul final, pentru a solicita rambursarea sumei aferente exportului. Întrucât bunurile care fac obiectul comerţului exterior se impun în ţara de destinaţie, iar nu în cea de origine, în unele ţări se restituie exportatorilor, parţial sau total, impozitele aferente mărfurilor exportate.
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Drept urmare, acest impozit face posibilă înlăturarea neajunsurilor menţionate la impozitul pe cifra de afaceri brută. Mai concret, prin modul de aşezare şi percepere a impozitului pe cifra de afaceri netă se ajunge ca suma datorată statului să fie aceeaşi, indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa. Totodată, în cazul acestui impozit, compensaţia de export se poate calcula cu uşurinţă.
Avându-se in vedere avantajele pe care le oferă impozitul pe cifra de afaceri netă, cît şi preocupările ţărilor membre ale Comunităţii Economiei Europene pe linia unificării legislaţiei fiscale privind impozitele indirecte, acestea au înlocuit impozitul pe cifra de afaceri brută cu impozitul pe cifra de afaceri netă, cunoscut sub denumirea de TVA.
În prezent, taxa pe valoarea adăugată se practică în toate cele 12 ţari membre ale Comunităţii Economice Europene, precum şi în alte ţari, cum sunt: Austria, Norvegia, Suedia, Islanda, Japonia, Canada etc.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei proporţionale: a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la consumator; b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel), aferenta preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, aferente mărfurilor respective. Pentru a putea efectua aceste deduceri, taxa pe valoarea adăugată se evidenţiază, distinct în fiecare factură.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere şi se suporta de consumatorii mărfurilor respective o dată cu cumpărarea lor.
Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta.
Astfel, în Franţa, Spania, Belgia, Grecia, Italia şi Portugalia se utilizează trei categorii de cote: o cotă redusă, o cotă normală şi o cotă majorată. În Germani, Irlanda, Luxemburg şi Olanda se utilizează două categorii de cote, respectiv cota redusă şi cota normală iar în Danemarca şi Marea Britanie se utilizează o singura cotă. Nivelul cotei reduse se situează între 2 şi 17 %, al cotei normale între 12 şi 23%, iar al cotei majorate între 25 şi 38%. Diferenţierea cotelor se face în funcţie de natura mărfurilor. Astfel, de exemplu, în ţările în care se utilizează trei categorii de cote, la mărfurile alimentare se aplica, de regula, cota redusă, la mărfurile de lux şi la cele care fac obiectul monopolului de stat se aplică cota majorată, iar la celelalte mărfuri şi servicii se aplică cota normală.
In ţările membre ale C.E.E. sînt preocupări pentru armonizarea, în continuare, a modului de calculare a taxei pe valoarea adăugată. Pe această linie se preconizează ca de la 1 ianuarie 1993, nivelul cotelor considerate normale să se situeze intre 14 şi 19%, iar nivelul cotelor reduse între 4 şi 9%.
De regulă, produsele destinate exportului nu fac obiectul taxei pe valoarea adăugată. In consecinţă, o întreprindere care livrează mărfuri atât pentru export, cît şi pentru piaţa internă va plăti taxa pe valoarea adăugată numai pentru mărfurile destinate tranzacţiilor interne.
Prin utilizarea taxei pe valoarea adăugată, statul are posibilitatea de a încasa o mare parte din impozit, mai repede decât în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută, deoarece taxa se plăteşte la fiecare stadiu de prelucrare şi realizare a mărfii sau serviciului. Totodată, organele fiscale au posibilitatea de a controla modul de calcul şi de plată la bugetul statului, al impozitului, deoarece plătitorii au obligaţia de a ţine o evidenţă detaliată a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare şi a sumei impozitului plătit.
O consecinţă de ordin negativ a introducerii taxei pe valoarea adăugată este creşterea numărului de operaţii contabile şi a persoanelor care le efectuează, deoarece această taxă, la prima vedere simplă, ridică în practică numeroase probleme si presupune un volum mare de muncă. Totodată, trebuie spus că taxa pe valoarea adăugată are şi alte carenţe. Astfel, nici această taxă nu poate corecta caracterul regresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau trei cote de impozit.
În ţările dezvoltate, veniturile provenite din taxele generale pe vânzări (întâlnite mai ales sub forma taxei pe valoarea adăugată) deţin — cu unele excepţii — o pondere mai mare în totalul încasărilor din impozitele indirecte, decât taxele de consumaţie pe produs. În ţările în curs de dezvoltare, în majoritatea cazurilor, încasările provenite din taxele de consumaţie pe produs le devansează pe cele provenite din taxele generale pe vânzări.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
