Tendinţe ale dezvoltării teoretice a relaţiilor internaţionale la sfîrşitul anilor 1990 începutul anilor 2000.

După anii ‘90, care marchează sfârşitul comunismului ca etapă istorică, noua abordare a aspectelor RI are la bază existenţa unei singure superputeri. Primul avertisment sever, a venit de la Henry Kissinger: ,,Ceea ce este nou în legătură cu noua ordine internaţională, pe cale de a se naşte este faptul că, pentru prima oară, Statele Unite nu pot nici să se retragă din lume, nici să o domine. Sfr Răzb Rece a impus două direcţii teoretice majore. Dezbaterea între neo-realism şi neo-liberalism, conturată de multiplicarea unghiurilor de înţelegere a RI odată cu manifestarea tot mai clară a globalizării şi a acţiunii actorilor non-statali, pare să fi fost câştigată de cei din urmă. Pozitivismul ca bază metodologică a realismului a fost semnificativ subminat de noile dezvoltări in ştiinţele sociale, iar partizanii instituţionalismului neo-liberal au crescut semnificativ ca pondere in literatura de specialitate. Neo-idealismul şi internaţionalismul neo-liberal au o viziune comună asupra angajamentului in privinţa formelor democratice de guvernare şi credinţa că interdependenţa face războiul tot mai improbabil. Astfel, majoritatea literaturii de specialitate este dominată de ideea că lumea se află intr-o perioadă de tranziţie, in care au loc modificări radicale in normele şi instituţiile, care guvernează RI. Comunitatea academică a produs o adevărată „ciocnire a perspectivelor” asupra noii ordini mondiale, care se pot grupa in trei mari categorii: optimiste: lumea va ajunge la apogeul dezvoltării tehnologice şi al triumfului „raţiunii paşnice” in afacerile internaţionale; pesimiste: lumea va fi dominată de haos şi de anarhie cronică; moderate: lumea va adopta forme variate de interacţiune intre state, care vor asigura stabilitatea şi guvernarea unui sistem internaţional complex. Francis Fukuyama care a avansat paradigma armoniei euforice cu teza „sfârşitul istoriei”, sau ideea precum că, în urma evenimentelor dramatice din anii ’90 sec. XX, societatea umană a ajuns la “sfârşitul istoriei”, deoarece confruntarea ideologica dintre autocraţie şi liberalism a fost rezolvată definitiv în favoarea liberalismului. Preconizând că ţările democrate preferă să rezolve conflictele dintre ele prin înţelegeri şi compromisuri, iar convertirea inevitabilă a omenirii la liberalism promitea instaurarea unei păci universale şi începutul unei ordini mondiale stabile. Autorul dat confirmă intrarea omenirii într-o „epocă de aur” a dezvoltării economice neîntrerupte şi a democraţiei politice, ilustrată de supremaţia militară şi economică a SUA, de o „Pax americană”. Samuel Huntington, vorbeşte despre „ciocnirea civilizaţiilor”, urmată şi de un război între civilizaţii. Apărută ca formă dezvoltată a unui articol din revista Foreign Affairs din 1993, cartea extrem de controversată a politologului american Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (1998). Conform lui Huntington, modelul se doreşte a fi o alternativă viabilă la modelele anterioare ale: • bipolarizării (după diferite criterii posibile); • al statelor (realismul clasic din teoria RI); • al unităţii şi armoniei (al lui Fukuyama) şi respectiv • al haosului, al “statelor greşite” (al lui Brzezinski şi Patrick). Teza principală a lui Huntington este formulată ca alternativă la modelele anterioare amintite şi susţine că RI au devenit multipolare şi multicivilizaţionale şi că identitatea culturală – civilizaţională modelează tendinţele coezive şi respectiv conflictuale de după Războiul Rece şi anticipează totodată că viitoarele conflicte internaţionale vor fi declanşate “mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie”, de-a lungul unor aşa-numite “falii inter-civilizaţionale”. Un alt autor este şi analistul politic, Robert D. Kaplan, care opinează că prăbuşirea echilibrului de putere la nivel global şi a structurii de securitate din perioada războiului rece, adăugate la criza economică din fostul lagăr comunist, sărăcia Lumii a Treia şi rivalităţile istorice, etnice sau religioase, care au răbufnit după dezintegrarea sistemului bipolar conduc la o stare de anarhie iminentă. La aceste cauze pot fi adăugate „răzbunarea” mediului înconjurător (poluarea aerului, defrişări, eroziunea solului etc.), explozia demografică, migraţia populaţiilor şi răspândirea maladiilor. În final, „harta viitoare – finală – va fi o reprezentare etern schimbătoare a haosului”. Paradgmai haosului susţinută de Zb. Brzezinski, conform căreia statele naţionale sunt supuse unor încercări de dezintegrare ca urmare a acţiunii comunităţilor etnice diferenţiate înăuntrul său. Dacă titlul „marele eşichier” dezvăluie logica teoriei jocului de sumă nulă ne-aplicabilă decît în cazurile când există „învinşi” şi „învingători”, subtitlul rezumă tema preocupărilor sale – „Proeminenţa americană şi imperativele sale geostrategice”. Teza exprimă o claritate deplină – „Supremaţia globală americană este întărită în baza unui sistem de alianţe şi coaliţii, obiectivele strategice fiind de natură să modeleze comunitatea în conformitate cu tendinţele SUA pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii”. Supremaţia americană a produs astfel o nouă ordine mondială care nu numai că imită, ci şi instituţionalizează, dincolo de hotarele Americii, multe din trăsăturile sistemului american intern. Aceste trăsături sunt:-un sistem colectiv de securitate, inclusiv comandă şi forţe armate – NATO; -cooperarea economică regională (APEC, NAFTA) şi instituţii specializate de cooperare mondială (Banca Mondială, FMI, Organizaţia Mondială a Comerţului); -proceduri care pun accent pe luarea deciziilor de bază, chiar dacă sunt dominate de SUA; -structură judiciară şi constituţională mondială elementară (Tribunalul Internaţional de la Haga). Paul Hirst şi Grahame Thompson prezintă posibilitatea unei ordini tripolare bazate pe preponderenţa „triadei” comerciale formate din SUA(NAFTA şi o eventuală implicare în MERCOSUR), UE(Europa de Est şi Arica de Nord) şi Japonia(Asia şi Pacific). În această perspectivă, „accentul se punea pe trecerea de la un sistem predominant militar de rivalitate interstatală/interblocuri la un sistem întemeiat pe competiţia economică paşnică între state/blocuri, in cadrul căruia chestiunile militare sunt adiacente”. Dincolo de aceste constatări şi evoluţii în politica externă a SUA, se impune însă o realitate mult mai profundă a alinierilor internaţionale după atentatele teroriste 2001, cînd logica politicii americane este perturbată de ameninţarea terorismului internaţional. Atentatele din 11 septembrie constituie o provocare fără precedent pentru SUA şi pentru întreaga comunitate. Confruntare care a fost declanşată este una de amploare şi omniprezentă până la etapa actuală. Poate prima lectie învaţată după atentatele de la 11 sept a fost aceea ca provocările majore la adresa RI nu se sfîrşiseră odata cu încheierea Razb Rece. Terorismul avea să marcheze ceea ce editorialistul revistei Newsweek, Fareed Zakaria, numea dupa 9/11 „sfîrşitul sfărşitului istoriei“. Zakaria facea astfel aluzie la faimoasa sintagma a politologului F. Fukuyama („sfarsitul istoriei“). Administraţia americană a introdus în RI o serie de concepte care au facut cariera în aceţti ultimi opt ani, dar care au generat şi reacţii nu întotdeauna aprobatoare. Astfel, războiul contra terorismului , războiul preventiv sau axa răului, compusă din Irak, Iran şi Coreea de Nord, au devenit unele dintre cele mai frecvente expresii din vocabularul diplomaţiei americane. O altă realiatate a RI în tranziţie o reprezintă reacţia statelor la proliferarea conflictelor etnice şi a ameninţărilor din partea actorilor nonstatali. Aceasta a luat forma intervenţiei umanitare în cazul conflictelor interetnice sau întărirea regimurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă. Unul dintre principalele răspunsuri la noua (dez)ordine a RI, cu consecinţe de lungă durată şi cu efecte importante în ceea ce priveşte dinamica RI, este aşa numita doctrină a preemţiunii, ce oferă posibilitatea unei reacţii preventive împotriva unei ameninţări iminente. După ce această doctrină a fost adoptată în conceptul de securitate naţională a SUA în 2002, alte state importante, precum Rusia sau Franţa, sau grabit să integreze acest instrument în conceptele sale. Prin urmare, chestiuni de stabilitate a RI i se adaugă o multitudine de probleme legate de guvernarea globală, precum liberalizarea comerţului, protejerea mediului înconjurător, securitatea energetică, folosirea în scopuri paşnice a tehnologiilor nucleare şi neproliferarea, dezvoltarea durabilă şi combaterea sărăciei din Lumea a Treia- care, în RI la nivel global, capătă noi conotaţii.