În conformitate cu principiile geostrategice, pentru ca NATO să obţină avantaje maxime, extinderea sa trebuie să se desfăşoare în trei direcţii distincte: (1) în Marea Baltică; (2) spre Estul Europei; (3) în regiunea orientală a Mării Mediteraneene. În procesul de redefinire a Europei şi de transformare a Alianţei Nord-Atlantice, zona extinsă a Europei de Sud Est nu numai că dobândeşte noi valenţe geopolitice şi geostrategice, dar reprezintă şi o provocare pentru Occident de a „remodela” această regiune, în sensul securizării ei şi ancorării la idealurile şi valorile democratice, contribuind astfel la consolidarea păcii şi stabilităţii în lume .Acceptarea Turciei, împreună cu integrarea României şi Bulgariei, denotă politica de deschidere a NATO spre estul continentului. Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. Politica Alianţei se confruntă şi cu aşa-zisele conflicte îngheţate, de felul celor din Transnistria, de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului desfăşurată în regiune şi extinderii atribuţiilor NATO în această zonă, Europa de Sud Est devine un element primordial al strategiei occidentale. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi Bulgariei reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securităţii şi democraţiei şi de eradicare a fenomenului terorist .Pentru cei trei noi membri ai Alianţei, efectele acestei decizii sunt cât se poate de favorabile. Ungaria şi-a asigurat în acest mod securitatea frontierelor sale sudice, care uşor puteau fi atacate de sârbi, în cazul când aceştia ar fi dorit escaladarea conflictului. Dar minoritatea maghiară din Vojevodina a fost cea care nu i-a permis să-şi formuleze o opinie finală asupra operaţiilor militare ale NATO în Iugoslavia.
În sfîrşit a treia direcţie de extindere a Alianţei, cea a Mării Mediteranene şi mai ales regiunea ei orientală, sucită din plin interesele strategilor. În timpul Războiului Rece, Marea Mediteraneană a fost declarată de SUA şi de către URSS drept zonă de importanţă strategică şi vitală. Dar pe parcursul confruntării, şi după terminarea ei, sentimentul de comunitate mediteraneană a ţărilor din zonă s-a opus celor doi intruşi, chiar dacă unele dintre ele le considerau aliaţi. Astăzi Grecia – care este membră a NATO! – detestă prezenţa SUA, chiar mai mult decât prezenţa sovieticilor acum un deceniu. Astăzi şi Rusia ar încerca să preia rolul pe care l-a avut URSS, dar este nevoită să se limiteze la nişte acţiuni simbolice sau declarative. Oricum pentru Moscova această regiune va mai continua să rămână importantă, Mediteraneana fiind şi în viitorul apropiat în vizorul diplomatic al Moscovei. Această atenţie deosebită se datorează mai multor factori: în primul rând în componenţa regiunii intră peninsula Balcanică, care – datorită rolului de tampon defensiv şi de zonă a influenţei ideologice sovietice – mai este privită cu jind de Kremlin. În al doilea rând, pentru ruşi este importantă prevenirea implicării în conflictele din Caucaz a ţărilor care au frontieră comună cu inamicul natural al Rusiei – Turcia, care pe deasupra mai este şi membru al NATO. Şi în sfârşit, prin intermediul ţărilor ex-sovietice din Asia Mijlocie cu care Rusia întreţine relaţii bune şi care contactează direct cu islamul în Orientul Apropiat, aceasta poate încerca realizarea intenţiilor speciale în Golful Persic şi Orientul Apropiat.
Situaţia geografică a Balcanilor care leagă Europa de Asia Occidentală explică interesul marilor puteri faţă de acest „butoi cu pulbere” , implicarea NATO în conflictele din Bosnia şi Kosovo şi implementarea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Până la lansarea acestui plan (al doilea plan „Marshall”), absenţa periculoasă a politicilor coerente ale NATO şi UE faţă de ţările sud estice a demonstrat că atât timp cât popoarele din sistemul regional vor trăi în sărăcie şi dezastru, ele vor fi incitate să se lanseze în tot felul de aventuri naţionaliste, iar securitatea şi pacea în zonă nu va fi posibilă .
Pe de altă parte, sunt explicabile tendinţele de exploatare a tensiunilor locale pentru realizarea propriilor influenţe în zonă. Iugoslavia, „inima” Balcanilor, este centrul de gravitaţie a tuturor crizelor regionale, ceea ce explică interesul manifestat de către ex-URSS faţă de această ţară situată la mijlocul drumului între Occident şi Orient. Pierderea ei s-a soldat cu deficienţe strategice foarte importante, în pofida faptului că URSS suspecta Iugoslavia de tendinţe pro-occidentale. Un alt factor important pentru sovietici era că la Vlora, Albania posedă singurul port de submarine din regiune, de unde poate fi uşor controlată toată Marea Adriatcă, până la ţărmurile Italiei fiind doar vre-o 70 de km. Strategiile americane afirmau că în caz de război ţările OTV trebuiau să-şi concentreze eforturile şi loviturile pe direcţia de Sud-Vest, pentru ca, prin controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, să blocheze accesul NATO în Marea Neagră. Un aşa scenariu era totuşi puţin probabil în timpul URSS şi este imposibil şi în prezent, deoarece Rusia nu controlează Marea Egee şi Marea Adriatcă şi nu poate efectua operaţiuni tactice de amploare în bazinul acestor mări. Pentru compensarea acestor dificultăţii sovieticii promovau o politică foarte activă, care manipula curentele naţionaliste în Iugoslavia şi împiedica cu orice preţ soluţionarea diferendului dintre Grecia şi Turcia. Pe viitor această politică va fi preluată de Rusia, intenţie demonstrată de implicarea ruşilor în conflictele din Kosovo şi Bosnia şi furnizarea rachetelor ruseşti Ciprului.
Problema Ciprului şi a admiterii acestuia la NATO încă mai otrăveşte relaţiile ţărilor din cadrul Alianţei, cât şi cele cu Rusia. Ciprul este în primul rând un port-avion natural de proporţii şi importanţă uriaşe. Pentru a ne convinge de aceasta este suficient să aruncăm o privire la hartă – insula este situată la intersecţia tuturor căilor maritime din orientul apropiat. A treia insulă din Marea Mediteraneană, Ciprul, totuşi politic face parte din Europa, indiferent de faptul că Grecia este situată la o distanţă de 900 km la vest, Turcia – la 70 km la nord, Siria şi Liban – la vre-o sută km la Est, iar Egiptul la 400 km la Sud. Deşi nu sunt importante pentru NATO, cele două baze militare britanice situate în imediata apropiere a insulei (una aeriană – la Akrotiri – şi una maritimă la Dhekelia) confirmă importanţa strategică a insulei şi interesul sporit al britanicilor pentru Cipru. În afară de aceasta, o staţie britanică de interceptare a mesajelor militare şi diplomatice din Orientul Apropiat este situată la Episkopi, iar în inima Ciprului pe muntele Troodos, este instalată o staţie radar foarte importantă . Existenţei acestor facilităţi militare face ca Marea Britanie să nu accepte independenţa Ciprului şi admiterea lui la NATO. Marea Britanie ar pierde avantajele strategice care rezidă în amplasarea geografică favorabilă a acestor obiective, deoarece un Cipru independent n-ar întârzia să ceară Marii Britanii evacuarea acestor construcţii militare.
Interese speciale pentru Cipru manifestă Turcia, Grecia, Rusia şi SUA . Pentru moment vectorii principali ai politicilor lor externe aproape în întregime privesc în alte direcţii. Dar aceştia nu vor întârzia să se reorienteze atunci cînd afacerile europene vor permite, Ciprul fiind un important pod spre Orientul Apropiat. De aceasta s-au folosit englezii cu ocazia expediţiei din Suez în 1956 şi susţinerii monarhiei Hasemite din Iordania în 1958. Americanii în 1982 au folosit aeroportul civil fin Larnaca pentru aprovizionarea forţei multinaţionale din Liban. Politica cipriotă a vestului a fost şi mai este foarte fluctuantă, obiectivul principal rămânând invariabil – nici într-un caz să nu se admită că URSS (Rusia) să pună mâna pe Cipru.
Contenciosul greco-turc faţă de dreptul de posedare a insulei e făcut ca SUA să intervină de mai multe ori în rol de mediator între cei doi aliaţi. Implicarea americanilor este facilitată de rolul de finanţator a insulei. Din 1974 până în 1982 SUA au cheltuit mai mult de 131 mln. USD pentru refugiaţii în urma evenimentelor din 1974. SUA chiar va fi pentru partajarea Ciprului între Grecia şi Turcia, dar nu va admite conflict deschis greco-turc, ruşii fiind primii care vor profita de aceasta .
Scopul suprem al actualei politici ruse vis-a-vis de Cipru este crearea obstacolelor pentru ca Cipru să nu să se integreze în NATO. Aceasta a fost şi imperativul Kremlinului după 1960, dar ambiţiile de azi ale ruşilor nu mai sunt corelate cu posibilităţile reale. Rusia nu acceptă ideea de împărţire a insulei, pledând pentru o Republică Cipriotă suverană şi integră din punct de vedere teritorial sau pentru unirea insulei cu Grecia ortodoxă. Ruşii speră că sprijinind ideea unirii, uşor ar putea transforma Grecia în aliat al Rusiei, asigurând ca înainte de enosis ea să părăsească Alianţa Nord-Atlantică.
Cum n-ar acţiona ruşii, Ciprul inevitabil va ajunge în Alianţă, fie prin enosisul cu Grecia, fie ca subiect independent al dreptului internaţional. De aceea ruşilor nu le va rămâne altceva decât să se implice în tensionarea situaţiei şi înrăutăţirea relaţiilor dintre Grecia şi Turcia. Aceasta se va solda cu ieşirea uneia din Alianţă şi mai probabil aceasta va fi Grecia, unde manifestările anti-americane au fost de proporţii pe durata vizitei preşedintelui Clinton la Atena în toamna anului 1999.
Este evident interesul Turciei de a menţine controlul Ciprului, fără că insula să devină membru al Alianţei. Ciprul este doar o felie a „mărului discordiei” dintre Grecia şi Turcia . Există problema platoului continental şi cea a frontierei din Marea Egee. În caz de criză sau de război, Grecia ar putea ameninţa serios Izmir şi Istambul. În aceste condiţii cele trei mari porturi de pe coasta de Sud a Turciei ar putea facilita blocarea acestor trei porturi şi în acest mod Turcia ar putea fi ameninţată de izolarea de lumea exterioară.
Credem totuşi că problema aderării Ciprului la Alianţă va fi soluţionată reieşind din interese pe termen mediu ale SUA. Turcia care încearcă să promoveze o identitate naţională raţională, nu este în stare să menţină o armată şi o economie mare fără suportul american. Şi Marea Britanie, indiferent de faptul că în ultimul timp îşi înteţeşte eforturile de participare la constituirea unei armate Europe, se teme de izolaţionismul american, din simplu motiv că aceasta ar fi în interesul ruşilor şi de acea va fi nevoită. Ambele vor fi nevoite să cedeze şi în cazul Ciprului. După cum se vede, spinoasa problemă cipriotă este manevrată de puterile cointeresate în reducerea coeziunii interne a Alianţei. Evident că aceasta este în primul rând interesul Rusiei. Politicile Americane sunt orientate la întărirea şi extinderea Alianţei, de aceea este clar cât de negativ este privită orice iniţiativă externă care înrăutăţeşte relaţiile dintre membrii Alianţei. De aceea SUA şi Marea Britanie „uşor s-au întristat” când Rusia a furnizat ciprioţilor rachetele de clasa sol-aer S-300, afectând astfel relaţiile diplomatice ale Turciei cu Grecia. Acţiunile Rusiei au fost orientate la neutralizarea eforturilor americane de a-şi consolida influenţa în Mediteraneană şi de a aduce şi Israelul în NATO. Ca antidot al politicilor ruseşti sunt foarte importante manevre militare permanente cu participarea SUA, Turciei şi Israelului şi consolidarea Alianţei militare Turcia-Israel. În afară de aceasta, Turcia şi Israelul în Alianţă vor fi componentele importante ale strategiei de controlare a Iraqului de către NATO. Turcia şi Israelul mai sunt în acelaşi timp şi reprezentanţii intereselor companiilor petroliere engleze şi americane în Golf. Doar nu întâmplător SUA insistă ca conducta petrolului caspic să treacă anume prin Turcia şi nu prin Rusia sau Iran .
Rusia nu este admisă să participe la o colaborare reciproc avantajoasă în materie de securitate, de aceea ea încă mai mult va fi nevoită să revină la combinaţiile „ţariste” în domeniul politicii externe, ale cărei obiective majore vor fi tensionarea relaţiilor dintre membrii NATO şi întărirea flancurilor sudice şi vestice ale Federaţiei Ruse. Implicarea Rusiei în Cipru trebuie considerată în contextul colaborării militare dintre SUA, Turcia şi Israel. Noua versiune a politicii ruseşti în Mediteraneana Orientală prevede în primul rând menţinerea relaţiilor bune cu Grecia, din motive strategice şi confesionale, orientate la limitarea hegemoniei americane. Rachetele ruseşti nu numai au otrăvit relaţiile dintre Turcia şi Grecia, dar şi au demonstrat ambiguitatea şi inconsecvenţa planurilor de extindere rapidă a NATO. Ruşii îşi întăresc Alianţa cu Egipt şi cu Grecia pentru a contrabalansa Alianţa dintre SUA, Turcia şi Israel. Dar aceasta încă nu înseamnă că ideea americanilor de a duce Ciprul în Alianţă nu mai este fezabilă, chiar dacă bazele militare britanice ar deveni anacronice şi inutile, chiar dacă ruşii sunt contra admiterii insulei în Alianţă şi chiar dacă Turcia se va opune lărgii Alianţei din contul Ciprului.
Deosebit de interesante au fost relaţiile dintre UE şi Turcia, în cazul când Ciprul avea de gând să fie admis în UE. Turcia s-a opus într-o situaţie penibilă – să fie ocupant al teritoriului UE nu e o glumă! Pe de o pane, Turcia doreşte să intre în UE şi n-ar vrea să-şi strice definitiv relaţiile destul de fragile pe care le întreţine cu Europa. Pe de altă parte Turciei îi este vital controlul Ciprului. Dar SUA are interese speciale faţă de Cipru, de aceea dacă Turcia va dori să fie beneficiar al ajutorului american, ea va trebui să cedeze în această chestiune. În caz contrar, Turcia se va transforma din ultima democraţie a Europei, în prima democraţie a lumii arabe, adică în politica sa externă se va orienta la promovarea unor interese bune cu ţările arabe, chiar în detrimentul relaţiilor sale cu SUA şi cu UE.
„Summitul de la Riga nu va fost unul de lărgire” ….reprezintă fraza care a constituit laitmotivul mesajelor transmise ţărilor candidate sau a celor care doar cochetează cu ideea unei posibile alăturări. Da, ele au fost reasigurate de păstrarea de către NATO a politicii open door faţă de statele din fostul bloc comunist. Albania, Croaţia, Macedonia sau Grupul Adriatic sunt singurii candidaţi oficiali la statutul de membru de a primi invitaţia aşteptată pentru unele din ele în 2008. Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina – aspirantele la Alianţă, vor trebui să mai aştepte o bună perioadă de timp aderarea la programul „Parteneriat pentru Pace”, fiind nevoie de un semnal pozitiv venit întâi de la ele şi indicând disponibilitatea şi capacitatea de a-şi asuma şi de a îndeplini o serie de cerinţe internaţionale. Datorită pregătirilor sale pentru aderarea la NATO, Croaţia a câştigat promisiunea că va primi o invitaţie în 2008. Aceasta trebuie acum să obţină asentimentul unui public şovăielnic. Guvernul croat pregăteşte o nouă strategie de promovare a beneficiilor aderării la NATO. Oficialii de la Zagreb au decis să lanseze această campanie deoarece sondajele arată că sprijinul faţă de aderarea la NATO a scăzut dramatic în ultimele luni. Potrivit ultimelor sondaje, doar 29% din croaţi sprijină aderarea la Alianţă. Guvernul are motive multe de îngrijorare deoarece procesul intrării în NATO se accelerează tocmai într-un moment când sprijinul populaţiei este în scădere. Summitul de la Riga a relevat că Croaţia, împreună cu Albania şi Macedonia se pot aştepta să primească o invitaţie de aderare la NATO în 2009.
Preşedintele american George W. Bush a semnat o nouă lege care acordă asistenţă militară statelor aspirante la NATO Albania, Croaţia, Georgia, Macedonia şi Ucraina . Preşedintele american George W. Bush a ratificat un proiect de lege care reafirmă sprijinul ţării sale faţă de aderarea Albaniei, Croaţiei, Georgiei, Macedoniei şi Ucrainei la NATO, a afirmat Casa Albă într-o declaraţie emisă marţi (10 aprilie). Legea pentru Consolidarea Libertăţii NATO dm 2007 facilitează de asemenea alocarea unei noi asistenţe militare americane celor cinci ţări în anul fiscal 2008. Albania, Croaţia şi Macedonia, care au semnat Carta Adriatică sprijinită de SUA în mai 2003 şi participă la Planul de Acţiune pentru Aderare al NATO (MAP) din 2002, au contribuit cu 300 de militari la Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate a Alianţei din Afganistan. „În funcţie de implementarea continuă a reformei democratice, militare şi economice de către acestea, precum şi de dorinţa şi capacitatea lor de a îndeplini responsabilităţile aderării la NATO şi de o expresie clară a dorinţei naţionale de a face aceasta, Congresul cere admiterea în timp util a Albaniei, Croaţiei, Georgiei, Macedoniei şi Ucrainei la Organizaţia Tratatului Nord Atlantic pentru promovarea securităţii şi stabilităţii în Europa”, se afirmă în Legea pentru Consolidarea Libertăţii NATO din 2007 .
În acelaşi timp, aceasta nu este o promisiune de aderare, ci mai degrabă o încurajare fermă adresată Macedoniei pentru a finaliza pregătirile şi pentru a îndeplini toate condiţiile. Deşi NATO a făcut o evaluare pozitivă a reformei apărării din Macedonia, există încă critici la adresa dialogului politic din ţară şi la adresa progresului reformei judiciare. Statutul provinciei Kosovo şi actualizarea Acordului de Pace de la Dayton drept obiective politice prioritare pentru Balcani. În plus, intrarea celor trei membre ale Cartea Adriatice în NATO este o prioritate majoră atât pentru Statele Unite cât şi pentru UE. Celelalte ţări din regiune care aspiră să adere la Alianţă sunt Serbia, Muntenegru şi Bosnia şi Herţegovina.
Bosnia şi Herţegovina a făcut un pas înainte către aderarea la NATO, fiind prima din ţările nou admise în Parteneriatul pentru Pace care înaintează Documentul de Prezentare. Din decembrie 2006, când a aderat în mod oficial la Parteneriatul pentru Pace (PpP) al NATO, Bosnia şi Herţegovina (BiH) a făcut câţiva paşi oficiali către obţinerea statutului de membru cu drepturi depline al NATO.
Consilierul politic al Cartierului General al NATO din Saraievo Bruce McLane, a declarat recent că Alianţa recunoaşte progresul ca pe un semn clar, pozitiv, al faptului că ţara nu exprimă doar o voinţă politică pură, ci o dorinţă concretă de a coopera în cadrul PpP.
Extinderea bazelor militare NATO în regiune poate contribui la sprijinirea procesului de asigurare a stabilităţii şi securităţii în zonă.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
