Polemizând asupra efectelor lărgirii NATO, mulţi, mai ales reprezentanţii Rusiei, scot în evidenţă în primul rând deteriorarea prin extinderea NATO, a relaţiilor dintre SUA şi Rusia, care sunt primordiale pentru o securitate şi o stabilitate deplină în Europa. O nouă punere cap în cap a acestor doi giganţi, în perspectiva secolului XXI, se face a fi luată în calcul. La 30 şi 31 octombrie 1999 canalul rus ORT a anunţat că pe plan mondial a început o nouă rundă de confruntări între SUA şi Rusia. Comentariile din cadrul programelor informative „Vremea” au fost confirmate de ministrul rus Igor Ivanov şi de premierul (actualul preşedinte) Vladimir Putin. Noile interese ale americanilor au obligat SUA să ia o poziţie ostilă faţă de războiul purtat de Rusia în Caucaz, dar Puţin a dat de înţeles că Rusia este gata să sacrifice relaţiile sale cu Occidentul (FMI, BM) în favoarea propriilor interese geopolitice. Refuzând „bomboanele” promise de Occident, oficialităţile de la Moscova declarau fără ambiguităţi că etapa cochetării s-a terminat.

O nouă confruntare dintre SUA şi Rusia avea şanse să se realizeze. Politicienii ruşi de pe aripa dreaptă extremistă, în particular binecunoscutul Vladimir Jirinovski, opinau că războiul ideologic a încetat, dar confruntarea strategică dintre Rusia şi SUA niciodată nu au contenit. Ei încercau să demonstreze că ofensiva geopolitică americană – lansată după semnarea acordului cu privire la reducerea rachetelor cu rază medie şi mică de acţiune (1986), după tratativele pentru încetarea definitivă a cursei înarmărilor nucleare şi cosmice, după retragerea trupelor militare sovietice din ţările din Estul şi Centrul Europei şi, în sfîârşit, după căderea zidului de la Berlin – atestă interesele SUA de a continua confruntarea, pentru a slăbi definitiv Rusia şi pentru a câştiga noi avantaje strategice. Cu certitudine că şi Moscova a dorit refacerea fostelor zone de influenţă şi reafirmarea sa în calitate de supraputere mondială . Dar s-a temut s-o facă mai devreme, economic şi logistic fiind insuficient pregătită pentru a-i pune la respect pe americani. De aceea Washingtonul a luat-o înainte şi încearcă să împingă Rusia pe un aliniament mai inofensiv.

Din punctul de vedere al zonelor de influenţă politică şi ideologică, Rusia a pierdut Războiul Rece, dar depune eforturi colosale pentru a menţine în vizorul intereselor ei geopolitice măcar o parte din fostele sale zone de interese. De aceea inadvertenţele pe care le are extinderea NATO spre Răsărit sunt invocate de ruşi ca noi intrigi ale Occidentului contra Rusiei. La rândul lui, Occidentul interpretează protestele Rusiei drept manifestare a „noilor ambiţii imperiale” . Simptomatice sunt mărturiile majorităţii liderilor ruşi, precum că SUA ar fi început să urzească un nou complot contra Rusiei. În realitate Kremlinul anticipează o stare de lucruri pe care şi-o doreşte şi Casa Albă. Ambele ţări sunt tentate să dea lovitura de graţie care le-ar consolida statutul de supraputere în viitorul secol. Şi este important să înţelegem că ceea ce se întâmplă astăzi în Europa, în mare măsură este în legătură directă cu aceste dorinţe de a se impune ca singure supraputeri mondiale ale secolului XXI, motivate de amintirile plăcute ale statutului de piloni pa care l-au avut până la sfârşitul anilor ’80 în lumea bipolară. Totuşi Războiul Rece şi confruntarea ideologică s-au terminat în favoarea SUA, fapt de care acestea nu au întârziat să profite, deoarece „este nu numai în interesul SUA, ci în a întregii umanităţi, ca să existe un singur centru din care s-ar exercita un control echilibrat şi stabilizator, iar SUA să fie cea care să-l exercite” .

SUA nu ascund că au interese strategice în regiunile aflate acum un deceniu în zona de interes a Moscovei. Iugoslavia este doar un exemplu, americanii încercând să se infiltreze şi în spaţiul post-sovietic, şi au lăsat să se înţeleagă că „Transcaucazia, Ucraina şi Ţările Baltice constituie pentru SUA o zonă de interes deosebit în secolul XXI” . Rusia a ridicat „mănuşa” aruncată de SUA şi a declanşat războiul în Cecenia, declarând în mod violent că nu au de gând să cedeze nici o iotă din acest teritoriu şi că Caucazul va constitui o veşnică ieşire a ruşilor spre Marea Neagră, Mediteraneană şi Orientul Apropiat. Ministru de externe Ivanov chiar a declarat fără echivoc „oricât de mari n-ar fi poftele americanilor, Rusia niciodată nu va pleca de bună voie din Caucaz” .

Astăzi părţile încă nu sunt implicate direct în confruntarea ideologică veritabilă, dar deja au început poziţionarea pe câmpul de luptă. În acest mod operaţiile din Kosovo au pătat reputaţia şi funcţionalitatea Alianţei şi alarmant e că nici unul din membrii NATO nu a putut oferi o viziune strategică clară şi fundamentală asupra dezvoltării şi viitorului continent european. Evenimentele care se desfăşoară în ultimul deceniu cer ca analiştii şi politicienii occidentali să regândească rolul pe care trebuie să-l aibă Alianţa în Europa şi logica factorului strategic american şi rusesc în Europa. Întrebări care deocamdată rămân fără un răspuns univoc sunt:

– câte valuri noi de aderare vor mai urma şi care vor fi efectele lor pentru securitatea şi stabilitatea europeană, în contextul aversiunii ruseşti faţă de extinderea Alianţei?;

– cum se va încadra şi care va fi rolul factorului rus în Comunitatea Atlantică, care la moment este definită de frontierele de Est ale NATO?;

– care vor fi relaţiile dintre procesul de integrare europeană şi evoluţia structurilor atlantice de securitate?

Evident că consecinţele extinderii NATO spre răsărit se vor traduce pentru – ţările din Europa de Sud-Est nu numai prin propriile lor relaţii cu NATO în calitate de membri plenipotenţiari sau de participanţi la „Parteneriatul pentru Pace”, dar într-o foarte mare măsură şi prin prisma relaţiilor dintre Rusia şi SUA care au astăzi un caracter dual. Pe de o parte SUA manifestă o teamă fundamentală faţă de incertitudinea şi riscurile care le comportă fostul spaţiu sovietic şi ar dori ca Rusia să furnizeze anumite garanţii de securitate. Pe de altă parte, orice tentativă a Rusiei de a se impune ca un jandarm regional, care să supravegheze stabilitatea în fostul spaţiu sovietic, sau de a se integra cu unii foştii membri ai URSS (Kazahstan, Bielarus) sunt privite cu suspiciune, deoarece se consideră că finalitatea ascunsă a acestor politici este renaşterea potenţialului imperial rus.

De aceea unii occidentali cer revizuirea relaţiilor cu Federaţia Rusă, mai ales după încercările de a bloca bombardare regiunii iugoslave Kosovo, după intervenţia militară în Cecenia şi după divergenţele care au apărut între Rusia şi SUA în problema Iraqului şi în procesul de pace în Orientul Apropiat, axate pe ideea că renaşterea economică a Rusiei se va solda cu o creştere a potenţialului său militar şi cu renaşterea ambiţiilor imperiale, mai multe publicaţii pledează pentru izolarea politică şi economică a Rusiei. Două cele mai impunătoare ediţii în acest sens sunt „Ciocnirea civilizaţiilor” de S. Huntington şi „Geostrategie pentru Eurasia” de Z. Brzezinski. Ultimul chiar s-a pronunţat direct pentru transformarea Rusiei într-o confederaţie a trei state . Ruşi sunt extrem de vexaţi de aceste tendinţe în politica Occidentului. Astăzi Rusia este victima crizelor financiare mondiale, este părăsită de investitorii străini şi este tratată doar ca un izvor nesecat de rezerve naturale şi materii prime. Opinia Rusiei este ignorată la şedinţele Consiliului de Securitate ONU, ea este în pericol să piardă Caucazul de Nord, iar summit-ul OSCE de la Istambul îi incriminează vina pentru catastrofa umanitară cu care se vor solda atacurile ei asupra Ceceniei. Deficienţe sunt atât de multe, grave şi profunde, încât Rusia le consideră drept noi încercări ale Occidentului de subminare a statutului derjavei. Nu este de mirare că extinderea Alianţei spre Răsărit este pentru ruşi forma majoră şi agresivă de manifestare a acestor atacuri subversive, o ofensivă geopolitică globală, la care finalitate este ocuparea de către Occident a noilor poziţii strategice „prin ameninţarea securităţii naţionale a Rusiei” şi prin „ocuparea zonelor de interes strategic şi de interes vital” . Contribuind financiar şi politic la dezmembrarea imperiului sovietic, Statele Unite sunt foarte „turmentate” de statutul de supraputere mondială solitară, dar ele nu pot să nu înţeleagă că în secolul XXI vor trebui să se confrunte cu „surprize” pe măsură să submineze rolul americanilor în lume. Este vorba de ascensiunea Chinei la rangul de supraputere politică, economică şi militară pe plan mondial. Japonia va fi tentată să-şi coreleze ambiţiile politice şi militare cu potenţialul său economic. Dacă UE va fi în stare să evite o implozie potenţată de diversitate ei lingvistică şi culturală, ea se va putea dirija la dimensiunea „Statelor Unite ale Europei” cu pondere politică colosală. Se vor agrava problemele cu caracter global, pe care nici o ţară din lume nu le va putea înfrunta separat ascensiunea fundamentalismului islamic, a curentelor naţionaliste extremiste şi a sectelor religioase agresive, problemele ecologice şi alimentare, intensificarea terorismului internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în masă. Ignorând aceste pericole iminente, subconştientul politicii externe SUA dictează o prioritate învechită – distrugerea definitivă a vechiului inamic, astfel ca Rusia niciodată să nu mai poată apărea în postură de pericol şi de „om bolnav al Europei” .

În acelaşi timp ruşii consideră că anume SUA încep să manifeste simptoame ale supraimperialismului. Din punct de vedere al Kremlinului, cine altcineva dacă nu SUA au ambiţia de a se considera singurul lider mondial al următorului secol şi declară zone de interes ale Americii Noi şi noi regiuni ale lumii, inclusiv părţi din fosta URSS? Cine, fără careva necesităţi militare obiective, extinde spre Răsărit cea mai puternică Alianţă militară din istoria omenirii? Cine proiectează potenţialul său militar aproape în toate ţările, în tot spaţiul Oceanului Mondial şi chiar în spaţiul cosmic? De aceea după scopuri şi obiective, lupta pe care Rusia încearcă să o ducă pentru păstrarea vechilor aliaţi este asimetrică politicilor promovate de Occident. În practică aceasta se transpune prin poziţiile diferite pe care le au SUA şi Rusia faţă de independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţărilor ex- URSS (faţă de separatismul din Transnistria, Abhazia, Osetia de Nord, Krimeea) faţă de integrarea în CSI etc.

Lucru paradoxal, dar de fapt SUA obţin prea puţine avantaje de la confruntarea directă cu Rusia. Dacă să analizăm esenţa relaţiilor ruso-americane vom vedea că, în mod surprinzător, ceea care le determină coloratura este Europa şi în primul rând Germania. Primul val de extindere al Alianţei, prin admiterea Poloniei, Cehiei şi Ungariei, a permis fortificarea flancului nordic al NATO în favoarea Germaniei căreia nu-i convenea rolul de avanpost al Alianţei şi acum este mai protejată în faţa unui potenţial pericol rusesc. Diferenţele dintre Rusia şi Europa Occidentală sunt suficient de mari pentru a otrăvi relaţiile lor pe parcursul mai multor secole. Civilizaţia rusă – statal-birocratică, social-tehnologică, administrativă – în modul cel mai izbitor este antagonistă celei europene – individualistă, corporativă, tehnologică şi juridică. Confruntarea Est-Vest din timpul Războiului Rece într-o mare măsură ascundea adevăratul raport de forţe. Americanii erau consideraţi adversarii principali ai sovieticilor, când de fapt ei nu erau decât mercenarul Europei. Veritabilul adversar al URSS a fost Europa Occidentală.

Astăzi America este impusă să se îndepărteze de Europa. Trei factori – creşterea influenţei minorităţilor etnice, dimensiunea globală a politicii americane şi dorinţa de a deveni în secolul XXI o putere mai degrabă pacifică decât atlantică – sunt cei care vor determina SUA să devină într-o măsură tot mai mare o putere alogenă. Dar atât timp cât Rusia încă va mai fi considerată un pericol pentru Europa, nimeni nu va putea înlocui „umbrela” americanilor care va mai fi menţinută un anumit timp, indiferent de avizul europenilor.

Succesele reformelor democratice din Rusia şi integrarea în instituţiile vestice trebuie să încununeze una din cele mai mari şi importante transformări ale erei moderne – democratizarea şi pacificarea tuturor marilor puteri europene. Dar riscul inerent va fi reducerea importanţei SUA ca garant al păcii şi securităţii europene. Cu cât mai sigură şi mai durabilă va fi pacea în Europa, cu atât mai mult SUA îşi vor micşora prezenţa, eforturile şi resursele în Europa .

Această perspectivă descurajatoare a cauzat discuţii aprinse în jurul aporturilor transatlantice. Viabilitate integrării europene mai depinde încă în mare măsură de angajamentele americanilor în Europa . Dar cu certitudine ca „bătrânul continent” nu va dori să stea infinit la adăpostul oferit de americani. Iar definitivarea procesului de pacificare a Rusiei este doar unul din factorii care vor determina SUA să-şi uşureze contribuţia în afacerile europene. Difuzia globală a puterii, China, islamul şi naţionalismul extremist, recentele tendinţe de interiorizare a eforturilor politice şi a resurselor americane – toate creează condiţiile necesare pentru o viitoare reducere sau redistribuire a puterii americane în următoarele decenii şi pentru abandonarea proiectelor de slăbire a Rusiei ca prioritate strategică a SUA. Un factor în plus este generaţia nouă de politicieni americani care nu au cunoscut ororile celui de-al II război mondial şi ale Războiului Rece şi care vor fi mai puţin „internaţionaliste” .

Acum Europa încă nu este în stare să-şi dezvolte o structură defensivă şi de securitate proprie, de amploarea celei garantate de americani. Dar aceasta nu diminuează importanţa deciziei europene de a avea mai multă responsabilitate proprie în problemele asigurării securităţii şi stabilităţii pe continent. Confirmând voinţa englezilor de a participa la elaborarea politicii externe şi defensive a UE, Tony Blair a menţionat ca prioritate a ţării sale este participarea la crearea unei identităţi europene de apărare, capabilă să activeze independent de asistenţa americană şi într-o cuvântare ţinută la Royal United Services Institute în martie 1999 a declarat că „noi, europenii nu trebuie să aşteptăm ca SUA să se implice în fiecare dezordine din curtea noastră” .

În pofida optimismului lui Blair, obstacole majore mai stau în faţa politicii externe şi defensive europene. Cheltuind prea mult în efective militare şi prea puţin în capacitate, în 1994-1995 Europa a fost incapabilă să înfrunte masacrul din Bosnia, iar în primăvara anului 1999 şi-a dovedit incapacitate militară şi politică în Kosovo. De aceea realocarea cheltuielilor militare, restructurarea forţelor armate şi crearea unui „braţ înarmat” al UE a devenit o prioritate. SUA ar trebui mai degrabă să încurajeze decât să aibă suspiciuni referitoare la eforturile europenilor de întărire a propriilor capacităţii de apărare şi de securitate .

O Europă mai puternică şi mai stabilă este un interes pe termen lung al SUA şi devenirea unei Europe mai puternice şi mai independente este dezirabilă şi inevitabilă. Care însă vor fi atunci relaţiile transatlantice? Istoria arată că o distribuţie mai egală a puterii între SUA şi Europa se va „maturiza” şi pretenţiile sale se vor mări, va urma o competiţie inevitabilă cu SUA, care cu certitudine se va limita doar la domeniul economic şi comercial. Acest optimism rezultă din câteva consideraţii. În primul rând, democraţiile euro-atlantice sunt ceva mai mult decât simpli aliaţi. Prevenirea instaurării unei anarhii sau dictaturi în Europa este un succes comun al lor şi ele se bucură de un înalt nivel de încredere şi reciprocitate. De aceea o rivalitate strategică sau o confruntare directă nu poate fi imaginată, în condiţiile normale de dezvoltare ale lumii. În al doilea rând, însuşi caracterul politicii europene în emergenţă minimalizează probabilitatea competiţiei dintre SUA şi UE, care este prin esenţă un instrument de gestionare a puterii membrilor săi şi nu de focalizare sau proiectare a ei. În afară de aceasta, barierele lingvistice şi culturale sunt încă destul de mari pentru a nu permite în viitorul apropiat amalgamarea puterilor europene într-o supraputere europeană. Eforturile americane de frânare a ascensiunii europenilor vor duce la creşterea şanselor de instigare a rivalităţii strategice. De aceea europenii şi americanii ar trebui să se sprijine mai mult pe instrumente şi practici multilaterale, în aşa mod încât să poată fi imaginată o Europă fără Pax Americana .

Aceste perspective necesită elaborarea unor strategii pe termen scurt şi pe termen lung pentru realizarea intereselor comune în Europa. Pe termen scurt, SUA trebuie să continue ghidarea procesului de extindere a NATO şi de reformare internă. Atât timp cât Europa nu are abilităţi necesare pentru a acţiona independent, SUA trebuie să menţină poziţia de lider în operaţiunile de pacificare şi militare ale Alianţei. Dar pe termen lung, SUA şi aliaţii trebuie să întreprindă măsuri concrete pentru a facilita reducerea responsabilităţii şi implicării americane în afacerile europene, astfel încât odată cu venirea secolului XXI America să devină partenerul şi nu jandarmul Europei. Un rol important îl are şi relaţiile Ucrainei cu NATO care recunoaşte importanţa unei Ucraine independente, stabile şi democratice, precum şi intenţia declarată a ţării de a continua procesul de integrare în structurile europene şi euro-atlantice. Acest lucru a fost exprimat în Carta privind un Parteneriat Distinctiv, care asigură baza formală de consultări cu NATO în ceea ce priveşte aspectele de securitate ale spaţiului euro-atlantic şi care a creat Comisia NATO-Ucraina, cu rol de a conferi orientări activităţilor de cooperare. Aspiraţiile sale de integrare euro-atlantică au fost manifestate mai târziu, în 1994, când a devenit prima ţară din Comunitatea Statelor Independente care s-a alăturat Parteneriatului Pentru Pace. Angajamentul Ucrainei de a contribui la securitatea euro-atlantică a fost, de atunci, demonstrat prin sprijinul acordat NATO şi aliaţilor săi în operaţiuni de menţinere a păcii şi gestionarea crizelor. În timpul Summit-ului de la Riga, cazul ei n-a fost discutat oficial, dat fiind că semnalele politice care vin de la Kiev sunt contradictorii. Pe de o parte, preşedintele Iuşenko, cu o orientare pro-vest, promovează intens ideea de aderare la NATO, pe când premierul Viktor Ianukovici, este mult mi moderat în declaraţii, sugerând că opţiunea NATO nu se află pe agenda sa imediată. Deşi Rusia nu se împotriveşte intrării Ucrainei în NATO, acest lucru ar putea duce la „schimbări” în relaţiile economice dintre cele două ţări din cauza modificării climatului de încredere. Ameninţând voalat, mesajul Rusiei a fost înţeles şi la Kiev şi la NATO şi întrucât nu se doreşte o acutizare a diferendelor cu Moscova, subiectul a fost amânat pentru altă dată .

Scandalul provocat de arestarea de georgieni a unor ruşi acuzaţi de spionaj, precum şi dorinţa mai multor mari puteri europene de a nu-şi periclita relaţiile cu Rusia – principalul furnizor de energie, în prag de iarnă, a părut să îndepărteze la Riga momentul în care Georgia va face încă un pas în negocierile cu NATO: Membership Action Plan.

Rusia încearcă să oprească auto-perceputa încercuire a sa de către NATO, re-înarmarea vecinilor săi, majoritatea foste state sovietice, revoluţiile de catifea sau spălarea creierilor efectuată în zonă de NATO, printr-o schimbare de strategie: în loc să se lupte direct cu oficialii NATO şi cu organizaţia ca întreg, a ales să pună presiuni economice asupra statelor interesate de umbrela nord-adantică, în detrimentul sferei de influenţă a Moscovei. Pe de altă parte, răspunsul inocent al Secretarului General al NATO evocă faptul că NATO a adus stabilitate, securitate şi democraţie pentru toţi membrii săi noi, motiv pentru care el nu înţelege supărarea Rusiei de a fi vecină în viitor cu astfel de state model. Pe 24 noiembrie 2006, Rusia a declasificat o serie de documente care sugerau că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unele mari puteri vestice au fost de acord cu ocuparea ţărilor baltice de către ruşi . Recent, Financial Times scria despre un raport secret al comitetului economic al NATO în care se atrăgea atenţia asupra pericolului creării de către Rusia a unui cartel al gazului. Oficialii NATO neagă în prezent că acest document ar reprezenta viziunea întregii Alianţe, iar probabilitatea n-a fost deloc mică ca la Riga să se discute despre implicarea NATO în acţiuni ce ţin de securitatea asigurării cu energie a statelor membre .

Deocamdată NATO pare o juxtapunere de puzzle-uri cu marginile tăiate neglijent, împiedicându-se astfel viziunea unitară asupra ansamblului. Este greu de crezut, întrucât nu există o ameninţare iminentă şi de proporţii recognosibilă ca atare de membrii importanţi ai Alianţei că unitatea va prevala peste ambiţiile naţionale la Summitul de la Riga. Depăşirea crizei de identitate şi relansarea NATO ca principal furnizor de securitate globale în noul secol pare a fi cam devreme: conturarea unei viziuni unitare a Alianţei privind viitorul său, precum şi asigurarea că obiectivele comune pot beneficia şi de susţinerea materială, depăşeşte stadiul angajamentelor pe hârtie şi întâmpină încă dificultăţi serioase. O viitoare concentrare pe misiuni out of area ar putea dăuna scopului de bază al Alianţei, apărarea membrilor; NATO ar trebui, altfel să ia în calcul şi activităţi in area, făcând saltul de la „force protection” la „social protection”, preluând din ce în ce mai multe sarcini non-militare . Temându-se de o supra-întindere atât a Alianţei, cât şi a influenţei SUA, Hexagonul consideră că un rol de Alianţă globală nu s-ar potrivi pentru NATO

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships