Situaţia de monopol

În cazul monopolului, maximizarea profitului se obţine atunci cînd costul marginal este egal cu venitul marginal (fig. nr.4). Producţia X maximizează profitul supernormal, deoarece venitul marginal egalează, aşa cum se poate observa din grafic, costul marginal. Monopolul va vinde produsele din preţul Y. Costul mediu al monopolului care include profitul normal este Z. Profitul supernormal total al monopolului este YZ*OX respectiv este dat de aria ZYVW.
În perioada lungă, tentate de cîştig, şi alte firme doresc să intre pe piaţa mpnopolului în ideea de a obţine un profit economic ridicat. Această dorinţă este stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt, dacă nu imposibil, foarte greu de trecut. Deci, monopolul va obţine în perioada lungă profitul supernormal. Datorită dominaţiei în ramură, preţul la care vindem monopolul, produsele proprii îi asigură o dimensiune substanţială a profitului super normal, fapt ce îi determină pe unii specialişti să-l de numească profit ridicat de monopol.
Costul mediu al monopolului în perioada lungă este mai redus decît în perioada scurtă. Acest lucru se explică prin faptul că în perioada lungă monopolul poate schimba cantitativ toţi factorii de producţie, incusiv pe aceea care în perioada scurtă sunt ficşi.
Această schimbare urmăreşte procurarea de factori calitativi superiori care să permită monopolului să înregistreze costuri mai scăzute şi, deci, să-şi mărească profitul. De aici putem desprinde concluzia că monopolul are posibilitatea să obţină un profit supernormal mai redicat în perioada lungă faţă de perioada scurtă.
Oligopolul apare cînd piaţa este aprovizionată de mai multe firme, fiecare firmă fiind suficient de mare ca acţiunile ei să aibă efecte importante asupra vînzărilor şi profiturilor concurenţilor. Într-o asemenea structură de piaţă, firma oligopolistă îşi alege strategiile privind cantitatea produsă, preţul, promovarea vînzărilor etc., în funcţie de informaţiile pe care le deţine cu privire la strategiile concurenţilor.

Strategiile deschise ale oligopolului sunt:
a) competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzînd la un preţ mai redus decît revalii săi. Desigur, această strategie nu se aplică permanent, ea atrage reducerea profitului. După ce atrage un număr suficient de cumpărători, firma va ridica preţul la nivelul firmelor concurente, în deosebi în acele perioade cînd se instalează “solidaritatea” în cadrul ramurii;
b) competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse, calitatea serviciilor postvînzare prestate – dacă este cazul – reclama, vînzările în timpul sărbătorilor etc.
Desigur, poziţia fiecărei firme depinde de strategia adoptată ca şi de “solidaritatea” din cadrul ramurii. De pildă, dacă numai o singură firmă majorează preţul de vînzare, în perspectiva obţinerii unui profit mai mare, atunci există riscul să i se reducă procentul de vînzări în favoarea celorlalte firme. În schimb, dacă toate firmele din ramură se înţeleg să majoreze preţul de vînzare, atunci fiecare firmă îşi păstrează cota de participare la piaţă, chiar dacă pe totala ramură se poate înregistra o scădere a cererii.
De aici, se desprinde o concluzie foarte importantă şi anume că profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de alege şi combina strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine informaţiile şi de a le utiliza. Pornind de aici, se poate aprecia că oligopolurile au posibilitatea de a obţine un porfit supernormal mare, unele firme ajungînd chiar la nivelul profitului de monopol. De aici şi tentaţia de a intra în ramură, precum şi efortul celor existenţi în ramură de a opri avântul noilor veniţi. Pentru acest lucru se aplică diferite strategii, de regulă, aceleaşi, de către cei existenţi deja în ramură. Aceste strategii se referă la reducerea preţului de vînzare, ştiindu-se că mai întotdeauna noii veniţi au costuri mai mari şi că reducerea preţului este greu suportată de către aceştea, uneori fiind chiar imposibilă pentru ei. Se apelează la reclamă, obligînd pe noii veniţi să cheltuiască foarte mult pentru reclamă, ceea ce duce la scăderea profitului. Se limitează accesul la patente. Se negociază cu sindicatele pentru a fi baicotaţi noii veniţi etc.
Deci şi între oligopolurile din aceeaşi ramură concurenţa poate lua forme distrugătoare. Mobilul este profitul, mărimea lui, dar obiectul este înlăturarea concurenţilor. Dacă o firmă oligopolistă este capabilă, prin diferite căi (preţ, calitate, noutate tehnică etc.) să-şi forţeze revalii să se retragă, atunci se stabileşte situaţia de monopol care duce la creşterea de preţ şi obţinerea de profit supernormal ridicat.
În concluzie se poate spune că, în situaţia de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de către toate firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai mari în condiţiile de înţelegere decît în cele de concurenţă. O înţelegere oligopolistă se poate rupe dacă una din firme consideră că poate obţine un profit mai ridicat prin concurenţă decît prin negocieri. Arsenalele de concurenţă sunt bogate în mijloace de acţiune dar toate sunt costisitaore, afectează profitul. Alegerea luptei deschise se face numai atunci atunci cînd se întrevăd rezultate compensatorii pierderilor, deci cînd se mizează pe maximizarea profitului.