Conceptul de Teorie al Relaţiilor Internaţionale. Domeniu de studiu şi metodele de analiză a relaţiilor internaţionale.

Definiţia aparţine unui specialist, P.D.Marchant – “International Relations as an Autonomous Discipline”, în volumul International Politics and Foreign Politics, elementul de repetiţie arată că teoria se aplică la toate statele, cu timpul, o teorie fundamentală, adevărată îşi reduce afirmaţiile ca număr, dar le amplifică în generalitate; chiar dacă nu se poate ajunge în ştiinţele sociale la generalitatea şi precizia informaţiilor din ştiinţele exacte (eg: mate, fizică, chimie). fără însă a face acest efort de generalizare şi precizie, riscăm să ne rătăcim. e mai puţin important în discutarea diferitelor teorii care e aplicabilitatea lor practică şi scopul pragmatic al studiului lor; important e în ce măsură constatările sunt confirmate de realităţile sociale pe care le descriu ştiinţific. eg de constatare: “appeasement brings agression”/conciliatorismul duce la agresiune – verificabilă în confruntarea cu faptele istorice; devenită astfel principiu al reflexiei în relaţiile internaţionale. altă opinie: James E. Dougherty,Robert L., Jr Pfaltzgraff – “Contending theories of international relations”. teoria ne ajută să ne ordonăm cunoştinţele de care dispunem şi să descoperim noi cunoştinţe în modul cel mai eficient. teoria ne oferă un cadru de gândire în care definim priorităţi de cercetare şi în care selectăm cele mai potrivite instrumente disponibile pentru adunarea şi analiza informaţiilor. teoria ne îndreaptă atenţia spre asemănările şi diferenţele semnificative şi ne sugerează raporturi, conexiuni nepercepute înainte. dacă e bine făcută, teoria serveşte ca dovadă că omul şi-a aplicat puterile minţii la o problemă cu precizie şi imaginaţie şi profunzime. această dovadă îi inspiră pe alţii la eforturi în continuare, în acord sau în dezacord cu o anumită direcţie teoretică. fără a folosi noţiuni abstracte, câmpul nostru de investigaţie e mult prea complex pentru a fi surprins de spiritul omului într-o manieră inteligibilă. fără raport cu alte domenii, conceptele devin fluide, impresie. Hans J.Morgenthau: teoria politică internă sau internaţional prezintă nu numai un ghid pentru înţelegerea faptelor, ci şi un model pentru acţiune. teoria abordează lumea politică nu doar pentru a descoperi ce este ea, ci şi pentru a implica drumul cel mai scurt şi mai sigur către un obiectiv; “folosirea teoriei nu se limitează la explicaţia raţională a fenomenelor, ci şi la anticiparea lor; ea conţine elemente normative – poate să recomande căi de urmat”; sarcina teoriei e să depisteze în mulţimea diversă de fapte unice care reprezintă experienţa umană pe acelea care sunt uniforme, asemănătoare şi tipice; datoria ei este să transforme faptele experienţei în simple ipostaze specifice, în enunţuri generale; să depisteze dincolo de fapte legi generale, care determină existenţa şi dezvoltarea faptelor. adevărurile ştiinţei politice cu aplicabilitate internă şi externă, sunt adevărurile pe care angajarea ei morală o obligă pe teorie să le comunice societăţii, chiar dacă societatea nu vrea mereu să le asculte pe toate; sunt adevăruri despre putere, despre manifestările ei, despre limitele puterii, despre implicaţiile şi legile ei. Morgenthau strecoară punctul de vedere al curentului realist în teoria relaţiilor internaţionale, realism care dă mult credit fenomenelor ce se produc în jurul puterii. adevărul pe care îl putem astfel surprinde este socialmente condiţionat; perspectiva în care se plasează observatorul (zice Morgenthau) determină ceea ce poate fi înţeles şi cum trebuie acel ceva înţeles. poziţia observatorului îi atribuie cercetătorului şi mentalităţii sale o coloratură socialmente condiţionată. adevărul ştiinţei politice este de aceea un adevăr parţial. o teorie a relaţiilor internaţionale evoluează pe liniamentele teoriei politice generale; dar în manieră specifică, determinată de caracteristicile proprii ale societăţii internaţionale (diferite de relaţiile interne). aborarea relaţiilor internaţionale: abordarea specifică determinată de caracterul special al relaţiilor internaţionale. după Morgenthau, elementele ce trebuie luate în considerare sunt. interesul naţional = elementul de căpătâi al realismului; definit în termeni de putere. stabilitatea precară a echilibrului de putere pe plan internaţional; mecanisme pentru a menţine pace (the balance of power). precaritatea moralei internaţionale – o declaraţie de război e o acţiune morală într-o înfruntare imorală. caracterul descentralizat al dreptului internaţional – nu există un for suficient de autoritar şi puternic pentru a putea impune pe plan internaţional legea internaţională. caracterul înşelător al ideologiilor, derutant chiar; acestea se strecoară în decizia politică a oamenilor, mai ales în statele cu guvernare autoritară (eg: URSS). contradicţiile interne ale organizaţiei internaţionale (ONU) – e dificil procesul de luare a deciziilor şi executare de decizii la nivel internaţional. controlul democratic asupra politicii externe pentru cp în sec XIX şi înainte au existat reprezentanţi personali ai monarhului; diplomaţia nu era publică, ci secretă. Războiul. elementele de lucru când ne apropiem de teoria relaţiilor internaţionale. teoria relaţiilor internaţionale trebuie să ţină cont de toate acestea, adoptând abordări adaptate caracterului aparte al relaţiilor internaţionale, al societăţii internaţionale, procedând în termenii unor principii generale. Domeniul teoriei relaţiilor internaţionale. se află în căutările lui: unii se întreabă chiar dacă acest domeniu poate fi numit ştiinţă; chiar dacă există semne de întrebare, se remarcă existenţa unor căi indiscutabile pe care relaţiile internaţionale pot fi abordate în mod ştiinţific cu rezultate utile. pentru a fi ştiinţific, un demers trebuie să aibă câteva caracteristici. să fie raţional şi conform regulilor gândirii logice. să abordeze faptele empirice: să fie controlabil de criterii perceptibile simţurilor, în care privinţă ştiinţa se diferenţiază de filozofie (aceasta interesându-se de idei, care nu pot fi confirmare sau infirmate de testul empiric). pentru a interpreta afirmaţii cu pretenţia de ştiinţificitate, fiecare savant îşi are setul său de valori, care îl ajută să aleagă fenomenele pentru studiu – iată subiectivitatea, în alegerea subiectului. dar în decursul investigaţiei, omul de ştiinţă lasă la o parte propriile valori şi tratează datele care la are la mână obiectiv: poate fi obiectiv în diferite grade. omul e condus de propriile valori, opţiuni, preferinţe, aşadar e subiectiv. savantul poate fi uşor mistificat/derutat de propriile sale valori; pentru a vedea doar ce vrei să vezi. se spune că fiecare generaţie îşi scrie propria sa interpretare a istoriei – istoria nu e definitivă. nu poţi (cu o abordare în care vezi doar ce vrei să vezi în realitatea cercetată) controla mediul social; ştiinţa trebuie să ajute omul să înţeleagă lumea pentru a o putea controla, să înţeleagă poziţia în lume doar printr-o tratare obiectivă a realităţii, pe cale ştiinţifică. caracterul ştiinţific al unui demers e dat şi de capacitatea investigatorului de a stabili o legătură realistă cu obiectul investigat: ştiinţa să fie şi raţională şi empirică. nu ajunge să descrie faptele, ci trebuie să le explice – prin construirea de teorii (enunţuri generale, abstracte, care formulează legi, după care se comportă fenomenele empirice; dacă teoria este corectă, ea trebuie să fie verificată fără excepţie de orice test – A.F.Organski – “World Politics”). relaţiile internaţionale aparţin ştiinţei politice, pentru că naţiunea e în primul rând o realitate politică şi studiul relaţiilor internaţionale abordează în primul rând, chiar dacă nu numai, relaţiile politice între naţiuni, unde e vorba de diplomaţie, lupte pentru putere, război; ştiinţa politică nu furnizează toate conceptele necesare înţelegerii depline a relaţiilor dintre naţiunile moderne. teoria relaţiilor internaţionale studiază mecanismele raporturilor între comunităţile umane, încercând să contribuie la înţelegerea lumii în care trăim, deşi e greu şi suntem departe de a înţelege determinaţiile comportamentului uman. pentru o înţelegere mai profundă a determinaţiilor comportamentului uman ne putem apropia completându-ne cunoaşterea printr-o abordare obiectivă. teoria relaţiilor internaţionale e un domeniu ce poate fi izolat de alte ştiinţe umane (psihologie, sociologie). relaţiile internaţionale au loc într-un mediu care îşi are propria coerenţă şi unicitate şi reguli ale jocului; care sunt diferite de regulile politicii interne şi propria sa perspectivă – domeniul e abordat şi tratat ca o disciplină autonomă. relaţiile internaţionale devenind tot mai mult condiţia vieţii noastre în lumea contemporană. există diferite tipuri de interes. primul e interesul naţional – există încă controverse în jurul întrebării dacă interesul naţional e obiectiv sau nu. cei care îl socotesc obiectiv consideră de obicei că este permanent, neschimbător şi legat de putere; cei care îl cred subiectiv afirmă că interesul naţional operează incorporând şi alte elemente decât puterea – aceşti susţinători ai structurii mai complexe a interesului naţional citează în sprijinul ideilor lor conflictele de interese între grupuri şi persoane din interiorul societăţii ce joacă un rol în relaţiile internaţionale. interesul naţional şi conflictele de interese – între cele 2 aspecte există o strânsă interdependenţă. scopul interesului naţional: satisfacerea nevoilor naţionale, din acest punct de vedere fiind obiectiv. există tot atâtea interese naţionale câte nevoi naţionale există (!!!). supravieţuirea unităţii politice. menţinerea naţiunii în elementele sale fundamentale – integritatea teritorială, a instituţiilor politice, a culturii naţionale. eg: de ce a intrat România în IWW – pentru desăvârşirea unităţii naţionale; ea rămâne în război până când era în interesul său naţional – vezi pacea de la Bucureşti-Buftea; aici, interesul naţional a fost obiectiv, pentru că dacă România continua lupta cum le-au cerut aliaţii s-ar fi ajuns la dispariţia elementelor componente fundamentale ale naţiunii: integritate teritorială, instituţii politice, cultură naţională.