G 8 şi G 20

La începutul anilor ‘70 patru evenimente au afectat profund sistemul economic mondial: prăbuşirea sistemului monetar Bretton Woods, prima lărgire a Comunităţii Europene, prima criză a petrolului puternica recesiune economică din 1974 a ţărilor OECD. În aprilie 1973 miniştrii de finanţe din SUA, Germania, Marea Britanie şi Franţa s-au întâlnit la Casa Albă, în bibliotecă, cei patru ajungând să fie cunoscuţi drept “Grupul de la Bibliotecă”. Ulterior s-a alăturat şi Japonia, grupul reunindu-se periodic sub numele de “Grupul celor 5″. La întâlnirile informale şi secrete participau şi guvernatorii Băncilor centrale din cele cinci ţări. Doi ani mai târziu (1975) avea să fie lansată ideea unui forum informal care să ia în discuţie problemele economice şi monetare internaţionale. Se întâmplă la Helsinki in 1975, unde şefi de state şi guverne din 35 de ţări veniseră să semneze Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa. La 31 iulie 1975, Gerald Ford şi Henry Kissinger, Harold Wilson şi James Callaghan, Helmut Schmidt şi Hans-Dietrich Genscher, Valery Giscard d’Estaing şi Jean Sauvagnargues au avut o întâlnire separată la Ambasada britanică din Helsinki. Câteva luni mai târziu, cei cinci plus Italia s-au reunit la Rambouillet, în Franţa, principalele teme fiind inflaţia, ratele de schimb, preţul şi rezervele de petrol, şomajul şi creşterea economică. Intenţia originală a fost de a păstra caracterul ne-birocratic al grupului şi de a limita aria de discuţie la zona economică, problemele politice şi de securitate nefiind luate în calcul. “O conversaţie între prieteni la gura sobei”, aşa spunea Valery Giscard d’Estaing despre prima întâlnire a grupului .Atunci, în noiembrie 1975, păşeau pragul Castelului de la Rambouillet, la invitaţia preşedintelui francez Giscard d’Estaing, preşedintele SUA Gerald Ford, primul ministru al Japoniei Takeo Miki, premierul britanic Harold Wilson, cancelarul german Helmut Schmidt şi preşedintele Consiliului de miniştri Italian Aldo Moro. În total delegaţiile celor sase tari însumau 18 persoane. La finalul întâlnirii, desfăşurată pe parcursul a două zile, a fost data publicităţii o declaraţie care se întindea pe două pagini şi jumătate, având 15 paragrafe. Conceput ca un forum informal care lua in discuţie marile probleme economice şi financiare ale lumii, grupul si-a asumat şi rolul de apărător al “unei societăţi deschise, democratice, profund ataşată de libertatea individuală şi progresul social”, după cum stă mărturie paragraful al doilea al celui dintâi comunicat. (paragraf introdus, se pare, in urma intervenţiilor meşteşugite ale secretarului American de stat, Henry Kissinger) În anul 1976 Canada se alătură grupului, care devine astfel G7. În primii 5-6 ani, când s-a concentrat pe chestiuni economice fundamentale, stabilitate financiară şi comerţ, G7 a fost singurul forum deschis pentru managementul crizelor şi şi-a demonstrat avantajul strategic faţă de alte instituţii internaţionale prin flexibilitate şi adaptabilitate. Prima reuniune a avut succes pentru că a avut o agendă foarte clară. Pregătită serios avea să fie şi reuniunea de la Bonn din 1977. Economia mondială tocmai suferise primul şoc petrolier, nu fusese găsită calea de ieşire din recesiune, economiile celor 7 erau încă sub-performante, se cerea Japoniei şi Germaniei să-şi accelereze creşterea internă, dând astfel un impuls creşterii economice globale. Întâlnirea de la Veneţia din 1980 a marcat o îndepărtare de la discuţia strict economică, agenda incluzând şi probleme de interes geopolitic. Următoarea reuniune, la Ottawa, în Canada, a fost prima cu participarea lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. A fost o adevărată surpriză flexibilitatea cu care R. Reagan a abordat discuţiile, direcţia pe care el a imprimat-o în următorii opt ani. Culisele reuniunilor G7 au şi ele ceva specific, spune Robert Fauver, fost consilier al preşedintelui SUA. reuniunile la nivel înalt G7 nu se desfăşoară sub ochii presei, nu există microfoane de înregistrare în sala de discuţii, nu există camere de luat vederi. Singura mărturie pentru istorie sînt notele de mână luate de fiecare dintre “şerpaşii” demnitarilor, cei care stau în spatele lor la masa reuniunii. De-a lungul timpului s-a dezvoltat un întreg sistem pentru a face ca aceste note să ajungă în sălile adiacente, fie prin fax, fie direct transmise. Imaginea a ceea ce s-a petrecut în sală depinde de cine şi cum a scris notele respective. Ele dau o imagine palidă a ceea ce se petrece înăuntru, nu poţi sesiza tonul cu care sînt spuse lucrurile, calitatea conversaţiei, glumele care se fac, raporturile dintre cei aşezaţi la masă. Poţi privi şi sesiza limbajul trupului, nuanţele, şi asta îţi spune mult despre ce se petrece cu adevărat. De aceea, o istorie reală a acestor întruniri este greu de reconstituit. In 1986, la reuniunea de la Tokyo s-a hotărât crearea unui forum distinct pentru miniştri de finanţe ai G7. In prima parte a anilor ‘90 reuniunile G7 au fost dominate de sfârşitul Războiului Rece, reformele si trecerea la economia de piaţa din fosta URSS. La reuniunea de la Genova erau 2000 de participanţi, din care 600 reprezentau delegaţia SUA. Comunicatul final a avut ca anexa documente însumând 47 de pagini. 6000 de jurnalişti din întreaga lume veniseră sa relateze despre acest eveniment, 10.000 de poliţişti si 5.000 membri ai trupelor speciale din armata italiana plus alte forte de securitate au fost desfăşurate pentru a proteja centrul de conferinţe, un palat din centrul vechi al Genovei. Robert Fauver, fost participant la reuniunile G7 si in calitate de reprezentant personal al preşedintelui SUA explica rezervele Japoniei fata de includerea Rusiei in Grupul celor 7: “Cred ca japonezii aveau un punct de vedere special/conservator. Trebuie sa ţineţi cont ca ei nu fac parte din NATO, nu sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. G7 era locul lor de siguranţă. G6 şi apoi G7 era locul unde puteau fi intre egali, erau percepuţi ca egali intre celelalte tari industrializate. Un membru cu drepturi depline. Ei nu doreau ca acest statut sa fie diluat. Ei ştiau ca includerea Rusiei, nu datorita motivelor economice, ci ale celor geostrategice, va altera fundamental, cu timpul, atât discuţiile politice din cadrul G7, cât şi pe cele economice. Cred, de aceea, ca se poate spune ca miniştri de externe, de finanţe si cu siguranţa birocraţii de cariera, cei ce la urma urmei conduc totul in sistemul japonez, aveau un interes sa se opună cit mai mult timp posibil includerii formale a Rusiei ca membru cu drepturi depline. Prin urmare ei, japonezii, s-au concentrat pe dezvoltarea unor modalităţi care sa permită ţinerea discuţiilor cu Rusia în marginea reuniunilor şi nu ca membru deplin al reuniunilor la nivel înalt ale tarilor industrializate, nu ca parte a declaraţiilor politice, deşi unele dintre problemele economice discutate la Tokio se refereau tocmai la problemele economice, financiare şi macro-economice al Rusiei. Punctul lor de vedere era ca discuţiile trebuiau sa fie cât mai obiective în privinţa Rusiei, iar includerea ei la masa, ca membru deplin ar fi făcut acest lucru foarte dificil.” Din 1998, odată cu summitul de la Birmingham Rusia participa ca membru cu drepturi depline. Vorbim din acel moment despre G8. De la constituire si pana în prezent, summit-urile Grupului pot fi repartizate pe 7 etape, fiecărei etape corespunzându-i anumite preocupări: între 1975-1978 – s-a concentrat pe stimularea dezvoltării economice; între 1979-1982 – s-a axat pe controlul si scăderea inflaţiei; intre 1983-1988 – a abordat cu precădere probleme politice; intre 1989-1993 – s-a axat pe sfarsitul Razboiului Rece, in primplanul analizei aflandu-se problemele democratizarii fostelor state comuniste; intre 1994-1997 – s-a concentrat pe aspecte ale globalizarii, in principal pe reforma institutiilor internationale care abordeaza si ar putea avea un rol in procesul complex al globalizarii si in reducerea efectelor Tony Blair, Prim-ministru al Marii Britanii si presedinte al Summit-ului G 8 de la Gleneagles, negative ale acestuia; intre 1998-2001, prima etapa in formula G8 – a abordat probleme ale globalizarii si dezvoltarii la nivel global; intre 2002 si prezent – a abordat cu preponderenta combaterea terorismului si a cauzelor sale. In prezent, se poate spune ca ne aflam in cea de-a doua etapa a G8– initiata in 2005 –, caracterizata de includerea deplina a Rusiei in grupul „celor mai selecte natiuni“, care, de altfel, este organizatorare a summit-ului G8 din 2006, la Sankt-Petersburg. G8 controleaza aproximativ 68% din economia mondiala, incluzand numai 14% din populatia mondiala. Aceasta putere economico-militara a G8 confera posibilitatea grupului de a fixa o agenda globala pe care o pune in aplicare prin intermediul membrilor grupului via diverse organizatii internationale pe care le controleaza (ex. Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Comertului). Grupul 20 este format din India, Brazilia, Africa de Sud, Argentina, Bolivia, Chile, China, Cuba, Egipt, Guatemala, Indonezia, Mexic, Nigeria, Pakistan, Paraguay, Filipine, Tanzania, Thailanda, Venezuela si Zimbabwe. O data cu accentuarea efectelor globalizarii, incepand cu anii 1990, s-a pus problema constituirii unui grup mai extins, mai solid si mai capabil de a lua decizii si de a gasi „solutii globale“ la „probleme globale“, respectiv G20. „Grupul celor 20“ a fost fondat pe 25 septembrie 1999, prima presedintie a grupului fiind asigurata de Canada, constituindu-se ca un forum de dezbatere la nivelul Ministrilor de Finante ai tarilor membre, avand misiunea de a preveni crizele economice si financiare si efectele acestora, si de a institui un sistem de protectie sociala impotriva efectelor negative ale globalizarii O problema larg dezbatuta cu privire la infiintarea G20 a fost aceea a componentei acesteia, existand numeroase controverse asupra tarilor care sa fie incluse in baza importantei si potentialului lor. G20 include in principal tari care detin cele mai importante piete financare internationale sau au pozitie de lideri zonali si regionali, alaturi de tarile membre G8, respectiv: Africa de Sud, Arabia Saudita (motivul fiind resursele sale energetice si locatia sa in Orientul Mijlociu), Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China (desi tara cu un regim politic comunist, admisa datorita potentialului sau economic urias), Coreea de Sud, Franta, Germania, India, Indonezia (admisa datorita initierii revolutiei democratice), Italia, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Rusia, Statele Unite ale Americii si Turcia (admisa pentru a demonstra stabilitatea unei tari preponderent musulmane in cadrul Orientului Mijlociu). De asemenea, G20 include Uniunea Europeana, Fondul Monetar International si Banca Mondiala. In ceea ce priveste functionarea G20, acesta este in permanenta controlat de G8, pastrandu-si insa autonomia decizionala; presedintia este asigurata, prin rotatie, de catre fiecare stat membru pe o perioada de doi ani; iar grupul poate apela la resursele FMI, Bancii Mondiale si ale altor experti externi pentru a „examina si a face recomandari“ asupra problemelor aflate in discutie. Anual, membrii G20 se reunesc la nivel ministerial o singura data si de doua ori la nivel de adjuncti. Grupul nu dispune de un secretariat si nici de grupuri de lucru. Pe de alta parte, transformarea G20 in L20 ar depasi competentele acestei structuri, asa cum a fost ea conceputa la infiintarea sa. L20 L“ semnifică faptul că se limitează la lideri.ca o alta institutie ce abordeaza problema guvernarii globale, un nou model de a raspunde globalizarii ori ca o reuniune ad hoc care sa abordeze probleme globale de interes major sau o structura permanenta cu o agenda cuprinzatoare. „ Mai mult, potrivit unor opinii, L20 ar trebui sa inlocuiasca G8, care deja si-a pierdut eficienta si credibilitatea. In acelasi timp, L20 ar putea duce la o reforma substantiala a ONU, sau chiar ar putea inlocui Consiliul de Securitate al ONU, astfel incat acest nou organism sa fie capabil sa gaseasca solutii, intr-un cadru global, la problemele crescande cu care se confrunta omenirea. E-8“: un forum al liderilor din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare – incluzînd Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia, Rusia, China, India, Brazilia şi Africa de Sud – care să-şi consacre toată atenţia, o dată de an, problemelor ecologice şi încălzirii globale. Statele menţionate reprezintă cele mai puternice economii din regiunile unde se află, produc trei sferturi din PIB-ul mondial şi printre ele se găsesc primele şase în clasamentul internaţional al emiţătorilor de gaze de seră.Pe 25 ianuarie 2007, adjunctul ministrului german al Economiei, Bernd Pfaffenbach, declara ca Germania va sugera, la reuniunea G8 din 2007, care va avea loc in Germania, la Heiligendamm, invitarea unor noi lideri din Africa, Asia si America Latina la summit-urile Grupului. „Puterile economice precum Brazilia, China, India, Mexic si Africa de Sud trebuie luate in considerare prin invitarea lor permanenta la masa celor opt natiuni industrializate“. Recunoscand ca „un acord asupra largirii Grupului este imposibil de atins“, acesta sublinia ca tarile mentionate trebuie sa aiba „oportunitatea de a juca un rol in influentarea evolutiei economiei internationale“.