Concepţia realistă/ neorealistă asupra sistemului internaţional.

REALISMUL. reprezentanţi: Raymond Aron, Edward Hallett Carr, Robert Gilpin, John Herz, George Kennan, Henry Kissinger, Stephen Krasner, Hans Morgenthau, Susan Strange, Kenneth Waltz; separă relaţiile internaţionale de arena realităţilor politice interne din fiecare stat; obiectivul realismului politic este apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei politice prin respectarea şi aplicarea balansului de putere; balansul de putere reprezintă un vector important pentru predicţia comportamentului statelor din arena internaţională; gruparea statelor se face astfel încât să se poată evita preponderența de putere a unora sau unuia; pus în aplicare, realismul are la bază capacitatea militară a unui stat precum şi potenţa ştiinţificului; realismul relaţiilor internaţionale prezintă două forme de exprimare: realiştii consideră că sistemul internaţional este anarhic, iar relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin descifrarea modu­lui în care puterea este distribuită între state, în ciuda egalităţii legale for­male, distribuţia inegală a puterii înseamnă că arena relaţiilor interna­ţionale este o formă a „politicii de putere” (Power politics); relaţiile inter­naţionale reprezintă un domeniu al necesităţii (statele trebuie să obţină putere pentru a supravieţui într-un mediu competitiv) şi al continu­ităţii în timp; când realiştii analizează schimbarea în sistemul relaţiilor internaţionale, ei se concentrează asupra schimbărilor echilibrului de pu­tere dintre state şi tind să nu ţină cont de posibilitatea unei schimbări fun­damentale în dinamica sistemului; adepţii acestei teorii subscriu acestor ipoteze de bază când explorează următoarele probleme: sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul relaţiilor internaţionale; perceperea echilibrului de putere real şi dezirabil între state; „comportamentul” marilor puteri unele faţă de celelalte şi faţă de statele mai slabe; sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în echilibrul de putere. În literatura de specialitate, unii autori vorbesc despre: Realism existenţial – bazat pe desemnarea realităţilor concrete ale statului respectiv în raport cu sistemul internaţional. Neorealism – respinge reîntoarcerea la balansul de putere şi propune realizarea unui ansamblu de angajamente de securitate colectivă. Funcţionalism structural – conform acestei teorii elementul central îl constituie problema conducerii, a leadership-ului; funcţionalismul structural este fundamentat pe teoria statului hegemonic ce impune ordine în relaţiile internaţionale, nerecurgând la cuceriri; şcoli funcţionaliste: Robert Gilpin – subliniază necesitatea stabilităţii hegemonice respingând balansul puterilor; elementul de bază îl constituie forţa statului hegemonic sub toate aspectele; elementul care reglează dispersarea stabilităţii hegemonice este războiul; Gilping consideră că după Westfalia (1648), ciclul imperial a fost schimbat cu principiul balansului de putere pentru a se ajunge, treptat, la o succesiune de hegemonii datorate triumfului statelor în forma naţională; deosebirea dintre stadiile de creştere economică şi statele hegemonice în expansiune a determinat redistribuirea puterii şi dezechilibrul internaţional al factorilor de putere. George Modelski – a teoretizat şi adâncit modelul leadership-ului mondial: anarhia ce se produce în sistemul mondial determină perioade stricte de ierarhizare a statelor şi a celor care conduc; puterile hegemonice impun puterea fără cucerire, prin forţa economică, maritimă etc; Modelski propune etape seculare care permit schimbarea actorilor principali de la o etapă la alta.