Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern constituie una dintre problemele de bază ale filozofiei juridice, având totodată şi o deosebită importanţă practică. Dreptul international public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte, cu obiect de reglementare, izvoare şi metode diferite. Deşi diferite, însă, cele două sisteme se întrepătrund prin intermediul statelor, care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional, cât şi ale normelor de drept intern şi care veghează la aplicarea lor atât în ordinea internă a statelor cât şi în ordinea internaţională. Prin acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor.
Dreptul internaţional, îndeosebi cel penal, constituie într-o importantă măsură proiecţia în palnul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor, în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul, care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic normele şi principiile sale, constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia.
Cu titlu de exemplu, unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern, cum ar fi infracţiunea, tentativa, recidiva, participaţiunea, cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor, vinovăţia, răspunderea, acţiunea penală, garanţiile procesuale, competenţa materială, teritorială şi dupa calitatea persoanei a instanţelor de judecată, mijloacele de probă, asistenţa judiciară, judecata şi căile de atac, executarea hotărârilor, extrădarea, etc. care constituie concepte ale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale, precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale.
În dreptul intern al statelor există, de asemenea, şi o serie de reglementări specifice care privesc relaţiile statelor respective cu alte state sau organizatii internaţionale producând efecte în ordinea internaţională. Asemenea reglementări, adesea cu caracter constituţional, privesc stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe, probleme privind cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate, etc.
Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune, însă, şi în sens invers, dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale, statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional, existând astfel elemente ale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern.
Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese in temeiul cărora statele care devin părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce le revin din aceste tratate.Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului, transporturile internaţionale pe uscat, pe mare şi fluviale, traficul aerian, combaterea poluării, terorismul şi alte infracţiuni internaţionale, etc.
Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare:
• -admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii;
• -convenţiile internaţionale referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora in dreptul intern reglementări şi sancţiuni, inclusiv penale, pentru încălcările prevederilor acestora;
• -obligaţia asumată de state prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective( vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie, la genocid, la traficul de stupefiante, etc.).
Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţionalşi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problema dacă şi care dintre aceste sisteme are, eventual, ascendenţă asupra celuilalt.Problema are şi incidenţe practice, cel puţin sub două aspecte:
-modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă;
-soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale.
Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul.
Teoriile dualiste susţin că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte, rupte între ele , cu o existenţă paralelă, cu domenii diferite de aplicare, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi, care nu se influenţează reciproc.
Potrivit acestei concepţii, normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern, după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional, ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele.
Teoriile moniste susţin existenţa unei singure ordini juridice, formată din dreptul intern şi dreptul internaţional, dreptul având astfel o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indiferent dacă acestea se adresează indivizilor, statelor sau altor entităţi asimilate acestora, aflate într-o strictă ierarhie.
Adepţii acestor teorii se despart , însă, atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional, unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional, iar alţii primatul dreptului intern, mergând până la negarea dreptului internaţional.
Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. Pornind de la concepţiile dreptului natural aceasta susţine existenţa unei ordini universale, superioară ordinilor juridice interne, acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale.Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă, dreptul internaţional aflându-se în vârful acestei piramide.
Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic, inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel, care susţine că normele dreptului internaţional practic nu există, ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional, raporturile dintre state fiint esenţialmente raporturi de forţă.
Nici unul dintre aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. In realitate, raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional este un raport complex, de intercondiţionare dialectică, cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt.
Dreptul contemporan evidenţiază , însă, creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor.
Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale, dreptul internaţional, deşi strâns legat de dreptul intern al statelor , prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante.
Principalele aspecte care conturează deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se referă la: obiectul de reglementare al dreptului internaţional, la modul de elaborare a normelor sale, la subiectele acestui drept şi la sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor sale.
Obiectul de reglementare al dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei, al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune.Dreptul intern are drept obiect de preocupare relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice, cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state, şi persoanele juridice înregistrate în statutul respectiv şi vizează asigurarea ordinii constituţionale, funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Elaborarea normelor dreptului internaţional.În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii strcte în domeniul legislativ.În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament.Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiactele de drept cuprinse în ordinea juridică, internă a acelui stat.Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor.
Spre deosebire de sistemul dreptului intern, pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare.Normele de drept internaţional sunt create de către state, de regulă în cadrul unui proces de negociere, ce se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadrul bilateral, şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Dreptul internaţional apare, de aceea, ca având un caracter de coordonare între state suverane, iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare, în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.
Subiectele dreptului internaţional sunt în primul rând statele suverane şi egale în drepturi, dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state.Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptate de ele însele.
În dreptul intern subiectele raportului internaţional, deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice, sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
Aplicarea şi sancţionarea normelor constituie un alt domeniu în care normele de drept internaţional se deosebesc de cele de drept intern.
În ordinea juridică internaţională nu există, în general, autorităţi ale administraţiei publice (guvern, ministere etc.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor aşa cum există în cadrul statelor.De regulă, aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor , statele fiind obligate de dreptul internaţional, cu caracter de principiu, să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale ( pacta sunt servanda).
În anumite domenii, însă, prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate, dar oricare dintre aceste organe sau structuri, prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire, nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor, ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora.
În dreptul internaţional nu există, de asemenea, un sistem structural de instanţe judecătoreşti – autoritatea sau puterea judecătorească – cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate.În general , organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional, iar competenţa lor este de regulă facultativă, procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate.
Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern, nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică.
Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primulo rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare.
Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni, aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional, ci şi unor ramuni de drept intern, cum ar fi dreptul constituţional, sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului.
De altfel, după cum se va vedea, dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni a căror paletă este destul de diversificată, de natură politică, juridică civilă sau penală sau de natură morală, implicând , în caz extrem, şi folosirea forţei armate împotriva acelor state care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existanţa însăşi a statelor, pentru suveranitatea şi independenţa lor.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
